Ducesa

Capitolul III

Camera mea este tot mai neagră şi mai rece. Nu prea am ieşit din ea în ultimele şase săptămâni. Umezeala lacrimilor mele au făcut-o să pară şi mai sinistră. Însă totuşi nu am puterea să ies prea des de aici. Mi se formează un nod mare în gât, şi un ghem mi se înţepeneşte în piept.

Tata a fost încă din prima clipă de neclintit atunci când Ludovic a propus să ne logodim în cel mai simplist mod, şi să ne căsătorim după un an de la moartea mamei. Propusese că după doliul de şase săptămâni să vină să îmi ceară mâna şi să ne logodim doar noi între noi. A recunoscut că nu ar fi problema dacă am sta logodiţi un an de zile. Înainte de căsătorie mi-aş fi făcut debutul în societate, apoi ar fi urmat nunta.

Papa însă a refuzat fără ca măcar să reflecteze asupra acestui subiect. A specificat clar că el este bărbat de cuvânt şi că nu poate să amâne debutul meu, şi cu atât mai mult nunta. Nici măcar nu m-a privit în ochi. Ludovic însă m-a privit cu părere de rău. Se vedea clar în ochii lui că nu îşi dorea că viitoarea lui soţie să fie obligată sau luată cu forţa, într-un moment cumplit din viaţa ei.

Părea un om destul înţelept la a două vedere. Pardon a treia. Însă tot mă durea. Reuşise să îl convingă prima dată pe papa să mă de-a de soţie lui, iar acum nu avea suficientă convingere să îl facă să se răzgândească. Îmi amintesc că s-a retras apoi destul de repede spunând că este momentul să ne lase să ne odihnim. Eu urcasem imediat în camera mea, iar de papa nu am mai ştiut nimic. Nu am avut timp să mă gândesc la el. Fusese egoist şi mă rănise.

Acum, după şase săptămâni, s-a făcut o masă mare unde s-a dat de mâncare în memoria mamei. Au făcut o pomană destul de mare cu o slujbă de pomenire, atât aici la castel cât şi la mormântul mamei. Urmează însă logodna şi bineînţeles intrarea mea în societate. Papa a mişunat tot timpul prin castel, alături de slugi pentru a pregăti balul din seară asta.

Ludovic a dat târcoale că un şoim castelului. S-a întâlnit adesea cu tata, venind la noi sau papa vizitându-i în conacul din apropiere. Conac pus la dispoziţie de papa lui Ludovic şi surorii lui. În ultimele zile şi-a adus şi el câteva slugi pentru a da o mâna de ajutor. Şi deşi l-am zărit din capul scărilor sau de la balcon, nu i-am adresat nici un cuvânt, încă din ziua înmormântării. Nu simţeam nevoia să o fac, iar faptul că trebuia să mă căsătoresc atât de rapid cu el nu îmi pică bine.

După balul din această seară, urmează tratative cu privire la dată nunţii, iar după cum îl ştiu eu pe papa, trei luni sunt prea mult de aşteptat. În ultima perioadă am avut impresia că vrea să se descotorosească de mine. A devenit atât de ursuz în ultimele săptămâni, încât şi-a creat un zid puternic în jurul lui. Mi-a vorbit doar în momentele strict necesare şi atunci cu o mare răceală. De mâncat împreună nici nu se mai pune problema. În primele două seri mi s-a pus masă în salon, acolo unde mă mâncat singură. Apoi am cerut să mi se aducă de fiecare dată masă în dormitorul meu, deşi nu luăm mai mult de două îmbucături.

- Johana, dragă mea, aud vocea lui Margarete intrând pe uşa. Vino să vedem dacă ţi-am ajustat rochia bine.

Margarete scoate din dulap rochia cumpărată de la Dijon, doar că acum nu îmi mai venea. A trebuit să mi-o ajusteze zilele trecute. Slăbisem mult în această lună şi jumătate, iar o zi, două ar fi însemnat o ajustare în plus.

- Hai, vino să te ajut, continuă ea să îmi zâmbească cald.

După moartea mamei, Margarete a devenit singurul om care mi-a fost lângă suflet. A încercat să mă facă să zâmbesc, să mă simt mai bine şi cu toate astea mi-a respectat doliul. Mi-a adus în fiecare dimineaţă, la prânz şi la cină, mâncare. M-a ajutat să înghit acei doi-trei dumicaţi, cu forţa. M-a mângâiat pe cap în nopţile în care plângeam până la epuizare, mi-a sărutat fruntea şi mâinile în locul tatei. A fost zi şi noapte lângă mine, a dormit iepureşte şi chiar nu ştiu cum de mai este încă în picioare şi mai are puterea să zâmbească.