O Nouă Viață

Capitolul 1

Amina.

În tot acest timp am trăit între patru pereți. Într-o încăpere înaltă, cu pereți negri, și o saltea în colțul camerei. Lanțuri înfipte în perete, cu curele la capătul lor. Curele, care îmi răneau mâinile într-un timp, însă acum corpul meu s-a obișnuit cu ele, cu rănile provocate de acestea. Mâncarea, îmi era adusă într-un bol jerpelit pentru câini. Pufnesc ironic, nici măcar câini de pe stradă nu au un castron cum îl am eu pe al meu. Și ei o duc mai bine. În fiecare seară îmi întindeam mâinile la maxim ca să pot ajunge la mâncare, după, venea o femeie și îmi arunca o găleată de apă peste față, să mă pot spăla de resturi. O dată la trei săptămâni eram îmbăiată din cap până în picioare, ștearsă cu o cârpă umedă pe alocuri.

Rareori văd un strop de lumină, și aceea artificială. Provocată de becul coridorului. Adevărata lumină habar nu am cum arată, cât este de luminoasă? Cât de puternică? Cât de minunată? Până și noaptea e mai iluminată decât încăperea în care sunt închisă de douăzeci si trei de ani.

Măcar au avut bunul simț în a mă învăța să vorbesc cum trebuie, și nu pocit cum o făceam până acum trei ani. Atât merit. Atât primesc.

Uneori mă întreb, cum este viața după acest zid. Este chiar atât de frumoasă precum se spune?

Păsările pot cânta ca în basme?

Copacii sunt atât de maiestoși?

Cerul este limpede ca apa izvorului cristalin?

Norii pot forma orice formă?

Dumnezeu există?

Oare?

Poate mă înșel. În sinea mea știu că gândindu-mă la asta, greșesc teribil. EL există. Este undeva. Dar presupun că încă nu e rândul meu.

Cineva, acolo, undeva mă așteaptă. Îl voi găsi, sau, mă va găsi el pe mine. Nimeni nu va ști. Doar el.

Însă astăzi, totul este diferit. Pentru prima oară îmi simt mâinile libere, atârnate pe lângă corp cum ar fi trebuit să fie de la început. Spălată, curată, părul despletit, mai liber ca niciodată. Îmbrăcată impecabil ca orice fată normală. Nu ai spune că până acum am trăit într-o grotă, fără ferestre, fără pat, fără dulap si toate cele. Chiar am fost pusă la masă, mâncând cu toți ceilalți de parcă așa a fost tot timpul, așa e normal. Ceea ce nu e. totul este absolut anormal. Toți se comportă ciudat, au grija să mi se îndeplinească orice dorință, mă întreabă dacă sunt bine, dacă stau bine unde stau. Îmi oferă căldură. Și pentru ce? Eu nu am făcut nimic.

- Amina dragă, a sosit timpul. Te rog, hai cu mine în sufragerie.

Stăpâna casei, respectiv mama mea adoptivă, mă prinde de mână și îmi spune toate cuvintele cu o bucurie extraordinară. Fața-i tresare de fericire la fiecare minut, la fiecare vorbă pe care o scoate pe gură. Este prima oară când o văd atât de fericită. E aberant să cred că eu îi provoc această fericire. Din toate punctele de vedere, absurd. Mă strâmb la gândul ăsta. Nu e adevărat. Însă o iau de mână și înaintăm spre încăperea spațioasă, unde, în centrul ei este așezată o masă plină cu tot felul de preparate. Fructe și deserturi pe care eu habar nu am cum se numesc sau ce gust au.

Dar, înainte de a intra înăuntru, mă împinge în perete, apoi fără niciun avertisment, îmi înfige mâna în gât și îmi spune:

- Dacă ai îndrăznit să-ți deschizi gura când nu ești întrebată sau, să comentezi ceva nelalocul lui, iți jur Amina, că nu mai prinzi ziua de mâine. În fața tuturor voi înfige un cuțit în tine fără să clipesc! Sper că am fost destul de clară.

Știam ca totul e prea frumos să fie adevărat. I-am răspuns dând ușor din cap. Atât de ușor încât, dacă s-ar fi uitat cineva la noi, nu ar fii observat mișcarea.

Își retrage mâna, schimbând din nou expresia feței, ajungând să zâmbească cu gura până la urechi.

Ajungem înăuntru și mă așez în mijloc, lângă mine stând părinții mei adoptivi. Mama, împungându-mă cu cuțitul în abdomen, drept avertisment. Ce nu știe ea, este că eu am decis să nu scot un sunet pe tot parcursul cinei.

În douăzeci de minute, apare un bărbat, înalt, tuns periuță, îmbrăcat la patru ace. Și urât de mama focului. Când intră, toți se ridică în picioare, făcând o plecăciune în fața lui. Doar eu stau, și îl privesc câteva secunde, după care îmi aplec capul în jos. Nu că nu aș putea să îl privesc, însă cineva tocmai mi-a dat un semn de avertizare, spunând că am făcut prima mea greșeală. Grozav.

Ne așezăm. El poziționându-se în fața mea.

- Ea este?

Îl întreabă pe tata, însă ochii lui sunt fixați pe mine.

- Da, îi răspunde acesta prompt, dintr-o suflare. Are douăzeci si cinci de ani, virgină, nu a întâlnit niciun bărbat în afară de dumneavoastră. Știe să răspundă comenzilor. Și este cuminte. Nu va crea probleme, am crescut-o cum trebuie.

Pufnesc. Cum trebuie? Eu știu că o fată normală se crește total diferit de ceea ce au făcut ei până acum. În loc să mă trimită la o școală, să conviețuiesc în aceeași casă cu ei, să îi cunosc pe fiecare în parte, să îmi fac cunoștințe, chiar prieteni, ei m-au ținut închisă, în lanțuri ca pe un animal turbat. Iar turbată nu sunt.

- Cam multă laudă pentru una ca ea, nu credeți? Îl întreabă acesta, arzându-mă cu fiecare privire.

Înfiorător. Acesta este cuvântul perfect pentru a descrie unul ca el. Însă tot nu știu de ce a venit. Și de ce eu sunt subiectul principal în această conversație, pe care nu o înțeleg deloc. Ce vor de la mine? Încet, încet frica își face simțită prezența în simțurile mele.

- Aveți dreptate. Ea este pregătită, nu aveți nimic de cărat, nu are zdrențe de luat cu ea. Mă gândesc că această rochie îi va ajunge pentru o perioadă.

Însă acesta dă scurt din cap fără să mai spună nimic. În secunda următoare, sunt prinsă de cot și ridicată cu brutalitate de pe scaun.

Mă opun. Nu gândesc. În acest moment teama îmi controlează toate simțurile și gesturile. Acum ea e la conducere, rațiunea a dispărut în momentul în care am intrat în încăperea asta. Fac zarvă. Țipând că nu vreau să mă duc cu ei, mă rog de aceste persoane fără strop de suflet în ei să nu mă lase, să nu mă părăsească, iar în loc de ascultare primesc un junghi în coastă. Lucru care mă face să gem de durere.

Cad fără voia mea pe scaun, încercând să ameliorez durerea. Însă când mă uit, văd o pată de sânge care se mărește din ce în ce mai mult, iar când îmi ridic privirea, o văd pe ea, cum șterge cuțitul fără pic de milă privind în ochii mei ,spunând un simplu "te-am avertizat„. Da, a făcut-o. Însă acum e mult prea târziu ca să-mi pot aduce aminte la timp. Ochii mi se umplu de lacrimi, iar în secunda următoare, cad într-un somn unde totul este diferit. Liniște. Nimic altceva. Și este atât de bine.

După un timp, simt o arsură puternică în zona abdomenului, arsură care se transformă instant într-o durere insuportabilă. Încep să mă mișc, apoi gem de durere. Mișcarea asta a fost al dracului de greșită. Îmi întorc capul și cu toată forța de care sunt capabilă, mă străduiesc să deschid ochii, lucru care îmi și reușește, fără strop de durere. Îmi i-a câteva minute până să focalizez încăperea fiindcă, totul este neclar, o ceață a pus amprenta pe ochii mei. Apoi, văd un bărbat. Înalt, creț, păr scurt. Închid ochii. Dar, când îi deschid, în fața mea apar doi ochii verzi, care îmi sorb fiecare privire, fiecare gram de respirație scoasă din adâncul plămânilor. Sunt captivă. Captivă de acei ochii. Și îmi doresc să-mi mut privirea, ba chiar mă străduiesc să o fac, însă nu pot. Parcă aș fi legată de ei, închisă, vrăjită să mă uit doar în adâncul lor.

Dar mă rup de vraja acestora, abia când simt o înțepătură ușoară în gât, după care somnul mă atrage în abisul fără sfârșit.