Care-i treaba cu băieții doamnei Wilson?

Măi să fie!

— Dumnezeule, Sara, ești o neghioabă! m-am răstit, ștergându-i excesul de ruj de pe buze. Unde ai văzut tu că trebuie să te dai cu două rujuri diferite?

Sara ridică din umeri ca și când era ceva firesc. Avea un zâmbet exagerat pe chip.

— Două rujuri înseamnă culoare mai puternică, tu ce credeai, Lori?

— Asta este cea mai idioată chestie pe care ai spus-o vreodată!

— Chiar mai idioată decât cea de a merge să-i vedem pe băieți? mă întrebă, stăruind cu o privire jucăușă asupra mea.

Nu i-am răspuns. Ne-am mai uitat încă o dată în oglindă. Arătam așa cum aratau două măicuțe care au evadat de la mănăstire și nu doar că au evadat, dar au și traversat un râu.

Nu înțelegeam de ce transpiram atât de mult. La urma urmei nu mergeam țintă la un băiat anume. Trebuia să recunosc, nu mă simțeam confortabil, știind că Sara Cooper știa exact pe cine să se concentreze - băiatul la fel de confuz ca ea care punea o droaie de întrebări. Serios, nu credeam în coincidențe până să apară băieții doamnei Wilson.

Era ora 19, un vânt plictisit și un cer înnorat. Ne-am furișat afară din cămin, coborând scările în liniște. Cu ceva timp în urmă, vorbiserăm cu Martha, una din bucătărese și am convins-o să ne facă o duzină de fursecuri pe care să le împărțim cu băieții noștri. Evident, mai întâi trebuia să-mi găsesc unul.

— Încă frige, se plânse Sara Cooper, plimbându-și continuu degetele pe marginea tăvii.

— Taci și mișcă-te odată!

Povestea cu măicuțele continua, se părea. Iată că mă întorceam la mănăstire. Când am ajuns în fața căminului, ne-am dat seama că eram rușinoase și nu aveam niciuna curajul de a suna.

— Și acum ce facem? am întrebat-o, frecându-mi palmele.

— Așteptăm și poate avem noroc ca cineva să simtă miros de fursecuri și să ne deschidă ușa, comentă Sara.

M-am strâmbat la ea și am apăsat pe sonerie de câteva ori. Am auzit zgomot de pași și ne-am ținut respirațiile. Avea să ne deschidă doamna Wilson sau unul dintre băieți?

Ei bine, m-am bucurat când s-a deschis ușa că nu eram eu cea care ținea tava în mână, pentru că sunt sigură că aș fi scăpat-o.

— Neața, fetelor! ne-a întâmpinat un băiat răvășitor de frumos.

— Măi să fie! am exclamat surprinsă și imediat mi-am mușcat buza de jos.