Ajungând acasă, mama mi-a spus că la cină, vor veni niște prieteni de-ai mătușii mele. Nici nu mi-a trecut prin cap cine ar putea fi.
-Lina, au ajuns! Coboară jos!
-Acum mama.
Când am ajuns l-am văzut pe Nikolas, era așa drăguț, cu ochișori lui albaștri în care m-am pierdut de câteva ori. Vezi să nu te îndrăgostești, nu îți va fi ușor! Conștiința mea, iar planifica lucruri, dar nu am băgat-o în seama.
După ce l-am văzut pe Nikolas, pur și simplu nu mai eram în apele mele, iar eu puțin mai stângace, când coboram scările, pur și simplu o scară a dispărut și simțeam un gol sub picior.
-A bun, acum o să mă trezesc cu o grămadă de vânătăi. -îmi spun eu în gând
Din fericire, nu s-a întâmplat așa cum mi-am imaginat, Nikolas m-a văzut cum era să cad, așa că m-a prins în brațe.
-Ai grijă puișor, vei ajunge să te lovești! -îmi zice el cu o voce calmă, flirtând cu mine:)
-Puișor?
-Da, puișor.
-De când?
-De acum, din acest moment.
-Mai lăsat fără cuvinte. Apropo mulțumesc mult că m-ai salvat din a-mi face vânătăi!
-N-ai pentru ce, puișor!:)
Nu mă așteptam în nicio clipă ca, Nikolas și familia sa să fie prietenii mătușii mele. De altfel, m-a lăsat fără cuvinte când mi-a zis puișor, pur și simplu eram uimită. Sper doar să nu-mi placă de el.
Cina a trecut, iar după cină, mama a zis să mergem să ne uităm la un film cât timp adulții vor mai sta de vorbă.
Zis și făcut, eu și Siny ne-am ocupat de popcorn, în timp ce Nikolas alegea filmul, evident horror.
Timpul trecuse așa rapid, încât am adormit, și nu am adormit oriunde și pe umărul lui Nikolas. Dintr-o dată am simțit cum cineva mă ia în brațe, dar din cauza oboselii nu puteam să-mi deschid ochii. Oare e Nikolas? Nu are cum... Eu și conștiința mea ne tot confruntam una pe alta, până când acel cineva m-a pus în patul meu, puteam să-mi recunosc patul dintr-o mie. Până la urmă, mi-am deschis ochii și un tip cu ochișori albaștrii mi-a ieșit în față, era evident Nikolas.
-Noapte bună puișor, vise plăcute! Ne vedem mâine la liceu. -îmi spuse el cu vocea lui calmă
-Noapte bună Nikolas, îți mulțumesc pentru tot!
-Nu ai pentru ce puiule.
Știți voi, aceasta conversație mi-a rămas mult timp întipărită în cap. Oare încep să mă îndrăgostesc? Nu are cum.. Nu-mi permit...
*ziua următoare
Da, totul era bine, abia așteptăm să-l revăd pe Nikolas, dar nu-mi mai aduceam aminte ce am vorbit ieri seară, eram prea obosită.
Am plecat să-mi fac rutina de dimineață ca de obicei, dar tot nu știam cu ce să mă îmbrac. Până la urmă am avut ideea să-mi iau un tricou alb și niște blugi albastru deschis.
Când am ajuns la școală, prima dată mi-a sărit privirea pe locul unde stătea Nikolas, dar el nu era acolo. M-am uitat prin toată clasa după el, dar nimic. L-am căutat pe holuri nimic. Până la urmă am ajuns să-i întreb și pe prietenii lui despre el, mă gândeam că poate este la baie sau ceva de genul, dar nimic. Nu-l găseam. Stai liniștită sigur e bine, poate a uitat să-și pună alarma, sau poate nu vine azi. Dar dacă a pățit ceva? Dacă îi este rău sau ceva de genul, oare e bine??
