Jocurile Zeilor - Capitolul 2, Nebunul (+18) [FRAGMENTE]

Fragment 2

(...)

Se îndepărtează spre micul popas în care se găsește o benzinărie și un fast food atașat și mă așez cu fundul pe botul mașinii, privind în față câmpul galben și soarele care se pregătește să apună, începând să formeze pe cer niște culori roșiatice de vis. Peisajul este, cu adevărat, minunat și mă pierd în gânduri nevinovate, admirându-l. În depărtare, se văd câțiva oameni pe acel câmp și mă întreb care este viața acelor muncitori, cât de simplă și totuși cât de grea li se pare.

Furată de peisaj, nu simt când, lângă mine, reapare Cassian, care își lipește fără reținere coapsa de a mea și îmi întinde cafeaua.

Îi mulțumesc cu un zâmbet, dar nu răspunde în niciun fel. Este serios, așa cum e de obicei, și tăcut, dar până la un punct.

— Vrei să vorbim despre ce s-a întâmplat azi? mă întreabă gânditor.

— Mai exact, despre ce anume ești curios?

— Mi-a povestit Nolan cine este tipul. Neinteresant. Însă eu vreau să știu dacă îți apar aripi de foc de fiecare dată când te enervezi.

— Fac urât când mă supăr, nu-i așa? întreb și nu îmi pot reține zâmbetul care apare pe buzele mele roșiatice, dar nu și pe ale lui.

Nu spune nimic, așa că îi răspund la întrebarea.

— Azi a fost un caz mai special. Mult mai special. Era nevoie de un spectacol pe măsura impactului veștii.

— Impresionant. L-a luat până și pe individ prin surprindere.

— Asta înseamnă că este un prost. Mă cunoaște destul de bine ca să nu se aștepte să îi strâng mâna și să îi urez „baftă în noua carieră". L-am iertat o dată, acum merita să plece, cel puțin, cu un ochi scos sau cu o mână tăiată.

— Ca hoții, completează remarcând aluzia mea.

— Exact.

— Ce a furat mai exact?

— Încrederea mea.

Liniștea se așterne câteva clipe, sorbind amândoi din cafelele calde, în timp ce privim cerul tot mai colorat.

— Dacă ar fi să îmi imaginez cum arată durerea adevărată, cred că acum aș știi cum să o descriu, zice încet. Un foc ce îți spintecă pielea și iese din corpul unui om, în cel mai dramatic, dar spectaculos mod.

Abia am timp să vizualizez imaginea, aceeași cu ceea ce am trăit eu când aripile mi-au apărut azi, că valul de durere născut din această amintire revine într-un mod violent și îmi lovește corpul cu putere, făcându-mă să scap cafeaua din mâna aproape paralizată. Capul îmi dă senzația că arde pe dinăuntru și durerea îmi încețoșează privirea, făcând ca cerul să devină neclar. Simt cum pământul se cutremură sub picioarele mele și mă aplec de la mijloc în față, ținându-mă de cap, de parcă îmi doresc, cu palmele mele, să îl țin la un loc și să nu îl las să crape din cauza agoniei care mi-l strânge precum o menghină. Întredeschid buzele, trăgând adânc în piept, pentru că aerul este singura mea salvare.

— Siena! aud vocea tot mai îndepărtată a lui Cassian, dar nu sunt capabilă să îi răspund.

Este una dintre acele replici puternice și periculoase.

Cerul. Aș vrea să mă uit la el și să privesc cât este de frumos, dar corpul îmi este înghețat și ochii îmi sunt coborâți spre pământul acoperit de pietre ce devin tot mai neclare. Le văd cum, în jurul meu, încep să tremure, unele ba chiar se ridică încet de la sol, fără să le pot opri.

Pierd controlul. Al materiei din jur, dar și asupra mea.

Ca de nicăieri, din ceața întunecată care mă înconjoară cu mantia ei rece și înspăimântătoare, două mâini îmi cuprind fața, forțându-mă să îmi ridic privirea spre el și văd ochii mari și căprui, care mă fixează încruntați. Dar apoi se apropie de mine, iar buzele acestuia se lipesc de gura mea într-un sărut apăsat, care aproape că îmi zdrobește buzele. Încet, atingerea devine mai moale, buzele lui gustându-le cu delicatețe și umezindu-le pe ale mele, mă mușcă ușor de buza de jos, apoi se mută pe cea de sus, pe care o atinge delicat cu limba.

Nu mă împotrivesc.

Nu pot.

Nu vreau.

Nu știu cum să o fac. Nu gândesc. Este o senzație caldă și plăcută, ce face ca totul în jurul meu să devină limpede, în mijlocul unui peisaj liniștit și minunat, când soarele apune și colorează cerul ca într-o pictură feerică.

Își coboară o mână pe spatele meu, făcându-mă să mă lipesc de el și, cu mișcarea aceasta, limba lui mă face să deschid gura, lăsându-l să mă sărute cu pasiunea și pofta unui bărbat care știe ce vrea.

Este copleșitor și mă las moale în brațele lui, oferindu-i controlul pe care și-l dorește.

Mi-l cere.

Se îndepărtează, oprind prea rapid sărutul plăcut, iar gestul mă determină să deschid ochii, lovindu-mă de privirea lui fixată pe mine, uimită și totodată încruntată.

— De ce m-ai lăsat?! 

NEXT -»