What is L♥VE?(ZM)

Capitolul 1

„Cand o usa se închide, o alta se deschide; dar deseori ne uităm atât de mult la ușa închisă că nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi."Hellen Adams Keller. Multi dintre noi ar trebui sa uitam ce s-a intamplat rau in trecut, dar cateodata ranile sunt prea adanci, astfel incat nu dispar atat de repede pe cat am dori noi. Odata cu trecerea timpului, trece si durerea, dar ramane cicatricea. Durerea se observa in timp prin lipsuri, asa cum lipsa dragostei parintilor a lipsit din viata mea.

Acestia m-au parasit imediat cum m-am nascut, lasandu-ma in grija bunicii. Pot spune ca a incercat cat a putut sa astupe gaurile lasate de mama mea, dar nu am avut nevoie doar de dragoste si sprijin, am avut nevoie si de siguranta, cea pe care putea sa mi-o ofere tata, dar au preferat sa ma lase,crezand ca nu le vor mai ajunge banii daca vor avea un copil, iar acum sunt doi avocati foarte buni in America, plini de bani.

-La revedere , buni!ii spun eu cu lacrimi in ochi, ei curgandu-i siroaie.

Azi avea sa se schimbe totul in viata mea. Decid cu greu sa plec din Romania, o tara in care e greu sa nu ai nici macar o grija, in care exista mii de copii infometati, mii de oameni pe strazi. Bunicii nu i-a fost usor sa ma creasca doar din pensia ei. Parintii mei i-au trimis in fiecare luna o suma de bani. Daca ei cred ca iubirea mea se cumpara cu bani se inseala. Totusi, ar trebiu sa fiu recunoscatoare si pentru atat.

O privesc pentru ultima data si ma urc in taxi.

Priveam parcul din apropierea casei. Atatea amintiri legate de acel loc: prima cazatura cu bicicleta, primul sarut, prima floare primita, prima despartire si ultima. Am avut un singur iubit. O relatie de trei ani sfarsita in cel mai rau mod. Am fost inselata cu cea mai buna prietena. Dar trebuie sa las totul in urma si sa privesc inainte. Sa deschid o noua usa din viata mea. Prin parcul acela vedeam viata mea. Apartineam acelui loc. Era preferatul meu. Parcul si casa bunicii.

Fiind pierduta prin ganduri nici nu mi-am dat seama cat de repede am ajuns la aeroport.

Taximetristul se uita la mine asteptand sa ii dau bani. Dupa ce ii dau suma respectiva,cobora din masina, imi iau bagajele si ma indrept spre cladire.

Dupa zece minute in care am stat pe scaun se aude o voce care spune ca avionul spre Londra va decola peste cinci minute.

Imi duc bagajele si ma indrept spre avionul care ma va duce departe de aceasta tara. Iubesc Romania, dar e greu. Bunica nu avea bani sa ma intretina la o facultate buna din Bucuresti. Mai am un an de liceu pe care il voi termina in Anglia. Bunica a vorbit cu parintii mei sa ma inscrie la un liceu, ceea ce au si facut.

Ma asez pe un scaun la geam si astept sa decoleze avionul.

O femeie trecuta de 40 de ani se aseaza langa mine.

-Prima data cu avionul, nu? intreaba ea cautand ceva prin geanta.

-Da! De unde v-ati dat seama?

-Mainile! Iti tremura si transpira incontinuu. Nu trebuie sa iti fie frica! E chiar frumos. Eu calatoresc destul de des, trebuie sa imi vizitez parintii.Eu sunt din Romania, dar mi-am facut viata in stil englezesc.

-Exact asta vreau eu sa fac, spun putin stanjenita de faptul ca aceasta femeie era prea vorbareata din punctul meu de vedere

-Esti pe drumul bun! Eu sunt o persoana implinita din toate punctele de vedere datorita acestei decizii. Eu sunt Amanda, apropo. spune ea intinzand mana.

-Alesia Wilson! Incantata! spun eu raspunzandu-i la gest.

-Nu esti romanca? Ai un nume strain...