Prolog

32 4 0
                                    

Lumini roșii, lumini albastre. Nu văd nimic, nu simt nimic. Până și să respir mi se pare cel mai greu lucru de pe pământ, dar încep să mă sufoc, mă sufoc și nimeni nu poate face nimic în privința asta, eu am ales să fiu aici.
Am o senzație de greață, de dezgust, iar lumea se învârte sub picioarele mele. Cad, cad și la contactul cu pământul, pielea mi se face de găina. Nu pot să scot nici un cuvânt pe gură, nu pot striga după ajutor...nu că ar putea să mă ajute cineva. Eram doar un copil nevinovat, un copil care trebuia sa vadă viața ca pe un loc magic și plin de bucurie, dar nu așa știam eu lumea, acum sunt aici, cel care nu știa încă ce îl așteaptă, sau poate că știa, dar nu a vrut niciodată să accepte asta. Privirea mi se încețoșează, iar tot ce mai văd sunt niște lumini roșii, lumini albastre.

AronUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum