Să ploaie a durerea pe care-o ai sădită-n suflet. Să se prevaleze pe trupul meu, iar tu să cobori încet pe pieptul meu. Să-mi săruți clavicula înghețată și această să se spargă în mii de bucățele. Să mă destram în mâinile tale calde și nimeni să nu oprească acest fenomen.
Hormonii să curgă și să cadă cascadă peste simțurile mele, impactul să fie devastator. Nici măcar celulele să n-aibă timp să se regenereze. Iar tu să te contopești cu mine în infinit. Să nu mai existăm în această formă, ci să fim iubire. Să devenim un cuvânt.
La început a fost cuvântul.
Să renaștem. Să creem o altă lume, doar a noastră în care doar noi existăm cu adevărat. Și acolo să ploaie veșnic.
Chiar și Caragiale să fie gelos pe nopțile noastre furtunoase. Eminescu să ne aibă muze, iar Arghezi să ne privească ca pe ceva frumos.
Dar noi suntem urâți, dragul meu. Mai ales când suntem plouați de ploaie, cu părul greoi și inima la fel. Nu te pot salva, nu mă poți salva, dar putem sta unul lângă acum în această ploaie nesfârșită.
Acum te întreb, iubirea mea, vrei să ne plimbăm prin ploaie?
Mi-e dor de tine!
Cu grijă, Airi.
CITEȘTI
MI-E DOR DE IUBITUL MEU
RandomChiar poți apărea lângă mine în miez de noapte să îmi atingi sufletul?