Prima reflexie aruncată-mi mă ura,
Dar ţi-ai şters cristalele răzbunătoare ce-ţi înceţoşau ochii şi m-ai privit:
În mintea mea, apoi, am crezut că privirea ta mă curta,
Căci geamul spiritului tău părea uimit;
Părea să fi înviat după ce mii de morţi a trăit.
Şi m-am uitat şi eu la tine şi-am zâmbit,
Şi totuşi, sufletul tău era de mult rătăcit,
Pierdut departe de calea de lumină ce din întuneric l-a-mbrâncit.
Şi-am continuat să-ţi arunc pulberi de visuri şi să-ţi împing speranţe în cale,
Şi într-un final ai venit agale,
Pe jumătate mort şi obosit,
Zicând că te-am făcut fericit;
Dar cât adevăr ai minţit...
Ai pretins că te ştii iubit,
Şi totuşi niciun cuvânt n-ai simţit;
Căci vorbele tale nu năzuiau la dragoste de la oricare,
Ele sperau la dulcea răzbunare
Îmbrăcată în iluzii de candoare.
Prima oară când acest fapt mi-ai mărturisit,
M-am speriat, am înmărmurit,
Căci eu, un suflet aspirant la măreţie, deşi însuşi de vis chinuit,
Nu am putut să te înţeleg, acest lucru în mintea mea nu putea fi înfăptuit;
Un suflet căruia însuşi timpul esenţei vieţii îi este oferit,
Să îl refuze şi să se încăpătâneze, strigând că-i trebuie un lucru diferit.
Ai început să te distanţezi de râsul meu şi de iubirea ei,
Tiptil în noaptea şerpilor ai fugit
Şi, deşi ştiam că puteai face orice vrei,
Am urlat după tine, sperând a te fi oprit.
Ţi-ai pierdut voinţa de foc,
Ţi-ai găsit casa într-un alt loc
Sau am pariat sclipirile de suflet cu lipsă de noroc?
Printre frunze te-ai rătăcit,
Şi printre frunze sper a te fi găsit.
