Dulce răzbunare

Râul greșelilor

Alexia

Azi e duminică. Mâine e o nouă zi, un nou început pentru mine.
Alexia își descurcă părul cârlionțat, privindu-și în oglindă trupul bine sculptat de la antrenamentele de la balet de mai bine de 10 ani, mama și tatăl ei observând grația și flexibilitatea ei. Însă, după ce Aurelio moare, este nevoită să se rezume la datul cu pumnul în sacul de box de câteva ori pe zi. Degetele i-au rămas julite din pricina asta. Însă acum sufletul îi este liniștit, în sfârșit și-a găsit un loc de muncă stabil, iar răzbunarea este aproape. Deși uneori îi pare că ar vrea să uite de Arcadian Desai și să se concentreze să răzbune pe Christopher Desai, ura și mândria îi împăienjenesc privirea de câte ori se gândește la fala acelei familii de neaveniți. Și când se gândește la imperiul construit de către bunicul, adică de 2 generații, o înțeapă inima și vrea să uite tot ce s-a întâmplat în urmă cu doi ani. Însă inima nu uită niciodată. Nici iubirea, nici suferința cauzată de pierderea iubirii. Nu va uita că cuțitul a avut două tăișuri, au împins inima tatălui său și inima ei cu atâta putere, învăț lama ascuțită s-a sfârtecat. Ca rezultat, inima ei rănită și însângerată nu mai are antidot, căci lama de cotitură a pătruns într-o durere aprigă prin cămăruța lăuntrică a inimii sale și orice antidot ar căuta, orice leac, orice antibiotic, toate acestea sunt de prisos. Pară-se că suferința nu mai are cale de dispariție. Durerea încă o apasă. Mereu își imagina cum aveau să meargă la birou impreună, să-și ia cafeaua împreună și să împărtășească planuri de afaceri, să fie de neoprit. Dar iată că soarta nesăbuită a avut alt plan. Reușește într-un final să lase peria jos, și să se demacheze cu mișcări coordonate. Părul era acum prins într-o coadă de cal, părul care era blond odată, dar, din cauza multor tunsori, culoarea s-a închis
într-un arămiu ca cel al trunchiului pomilor veștejiți ale unei toamne târzii. Cearcănele negre pe care le-a avut din pricina orelor nedormite de la facultate au dispărut. Acum, sub ochi nu mai rămâne decât o strălucire, cearcănele și pungile de sub ochi sunt acum uitate în timp. După ce își încalță papucii cu blană moale ca și catifeaua încearcă să nu-și închidă ochii încercănați după o zi de muncă atât de costisitoare. Știa că tânărul Desai nu se juca atunci când vorbea despre cât de greu avea să fie. Însă dat fiind că Alexia și-a intrat deja în mână, nici 70 de ore de lucru pe săptămână nu o vor opri în a-i demonstra lui Arcadian Desai cât de capabilă era pentru funcția nou-primită. Cele 2 oglinzi de masă de toaletă îi pictează tenul măsliniu cu buclele arămii încadrate pe obrajii blajini și ochii de căprioară. De fiecare dată se uita în oglinzi pe rând, când în prima, când în cealaltă, crezând că fiecare o arată diferit. Prima oglindă, oglinda în care obișnuia să se uite necesita mai multă grijă decât cealaltă, fiind oglinda bunicii, șubrezirea sa nu ezita să apară. Acolo, de fiecare dată când se admira în geamul ca de un cristal pur, își amintea de vechea Alexia. O Alexie care acum o poate admira numai în oglindă, nu mai exista realmente decât în oglinda, care părea ruptă de lumea asta. Cealaltă oglindă, spre deosebire de prima, nu era îmbrodată cu pietre prețioase de ametist, ci era o oglindă masivă de metal, rece la atingere.

"Rece precum inima mea"

se gândi Alexia, privind apoi în această oglindă primită de la mama ei. Din moment ce banii din munca de 80 ani a bunicului și tatălui Alexiei au fost consumați în abisul dărilor în judecată a Sable Holding și procese care păreau interminabile, nu ar fi existat venituri substanțiale, necesare pentru un stil de viață îmbelșugat. Cu toate acestea, singurul lucru pe care nu l-ar fi putut vinde niciodată a fost oglinda bunicii ei, primită chiar de la tatăl tinerei, fiind fără de preț în viziunea sa. Alexia se învârte pe vechiul scaun rotativ, după care privește haotic spre fereastră. Acolo observă pustiul absurd: nu era nicio lumină care să-i încălzească ochii, nici cerul senin nu-i mai încălzea sufletul. Cerul nu mai avea pansament de la câte lacrimi a picurat, căci acum rănile din pricina lor nu mai existau să apară în succint. Luna moartă din cauza eternului întuneric, dar vie în inima-i rece că și a privitoarea cu postură compusă, stăpâna nopții grelele, lumina ca un astru etern. Vântul șoptea șoapte de dor în fâlfâitul particulelor de lumină ale lămpii, ca niste făclii de foc. Alexia a ridicat cearșaful alb ca laptele și l-a așezat pe umerii catifelați. Ochii sticloși se animau la privirea cu patos a cerului. Privirea îi era ațintită ca la zărirea unui tărâm fără speranță, unde toate vietățile erau destinate să moară. Unde viața avea sfârșit, dar sfârșitul era de fapt o cale către eternitatea fără de sfârșit. Pe balcon încă mai adia vântul, ca o adiere dulce, însă, care răspândea mult frig. Așezându-se pe fotoliul cu nuanța de scoarță de copac ca și buclele sale, de obicei, fără astâmpăr, acum, pieptănate, se așezară pe umerii ei delicați, în toată splendoarea lor. Acum, mintea-i zburdalnică se gândea și se tot răzgândea, cum de trestiile, care, culcate la pământ de vânt, se tot ridică. Cum de, după atâta suferință repetată, încă mai au puterea
s-o ia de la capăt. Apoi tot cântarea:

"E oare viteza gândului mai mare decât cea a luminii? Desigur, lumina poate călători în spațiu și în timp, dar gândul le poate face și pe acestea și nu numai. Gândul călătorește și în inima omului, gândul călătorește pretutindeni"

Atunci își simte bătăile accelerate ale inimii, bătăi grăbite de care nu mai pomenise de un an. Care au rezultat în tăierea respirației și... Nu mai vrea să se gândească. De altfel, nu își promisese oare că o va lua de la capăt? Mai era oare Alexia cea veche? O fată iubitoare de soare care acum e iubitoare de lună. Este conștientă că luna nu are lumină proprie, căci razele soarelui se reflectă asupra ei. Dar ea a fost ca luna cândva, căci a fost în grija tatălui ei, care a ajutat-o, luminând-o cu ajutor și cu sfaturi bune, ca soarele ei. Dar mai este ea oare asemeni lunii? O mai are oare tatăl ei în pază? Sau nu mai e nicio bucată rămasă din vechea Alexia, care era înconjurată de oameni ci a devenit o nouă Alexia, înconjurată de suferință? Dacă ar fi fost cineva de față și i-ar fi zărit privirea-i în gol, ar fi zis că visează cu ochii deschiși.
Dar imaginile goale proiectate în mintea sa au început să prindă vitalitate, nu mai visa cu ochii deschiși ca altădată.