Societatea poate ucide

Nu știu cum să încep asta. Nu știu ce aș putea să spun. Un simplu "Îmi pare rău" nu o să rezolve absolut nimic. Nu îți merit iertarea. Te-am rănit profund. Dar să nu crezi vreo clipă că pe mine nu m-a durut. Ca să pronunț nenorocitele acelea de cuvinte a trebuit să îmi rupt inima în două. Mi-am călcat în picioare sentimentele. Și pe ale mele, dar și pe ale tale. De aceea nu îți merit iertarea. Nu am luptat destul. Nu am fost suficient de puternic. Nu sunt demn de tine. Meriți pe cineva care să te facă fericit. Să te facă să te simți iubit. Căruia nu îi pasă de societate. Pentru că mie îmi pasă. Nu sunt mândru de asta, chiar deloc, dar pur și simplu mă ucid privirile tuturor ațintite pe mine, mă ia cu anxietate când îi aud șușotind și cel mai important e că mă doare când le aud jignirile și batjocurile. Cu ce am greșit? Doar că sunt diferit? Că nu sunt ca ei? Dar nu ai ce îi face. Așa este societatea. Este coruptă. Mai ales societatea noastră. România nu va fi vreodată o țară deschisă la minte, deschisă spre nou. Va rămâne la fel de încuiată ca în perioada comunismului. Toți te vor judeca dacă nu te ridici la standardele lor. Și eu nu mai pot. Nu mai pot să mă prefac. Dar nu mai pot nici să lupt contra valurilor. Deci am ales să renunț. Sunt un laș nenorocit. Sunt conștient de ce greșeală imensă fac. Sunt atât, dar atât de conștient. Dar totuși… totuși sunt fericit. O să scap! Toate grijile, temerile, frustrările vor dispărea pentru totdeauna. Singurul lucru care îmi rupe inima este că te las singur. Singur, singurel în gura leilor. Nu pot să te iau cu mine. Nu vreau să te iau cu mine. Meriți o viață lungă și frumoasă. Și cu siguranță nu o vei primi lângă o persoană ca mine. 

Îmi vine să plâng și să râd în același timp. Cu cât ceasul de pe perete indică o oră din ce în ce mai târzie știu că se apropie timpul. Sunt speriat? Ca dracu de mult. Vreau să dau înapoi? Sub nicio formă. Dacă ai apărea acum la ușa mea cred că aș renunța. M-aș ghemui în brațele tale ca de obicei și mi-aș plânge amarul. Dar… nu pot să fac asta la infinit. Nu pot să te mai amăgesc în continuare. Deci mai bine e să stau departe de tine. De aceea am și ales locul ăsta pustiu. 

Unde sunt te întrebi? În cabana noastră din pădure. Unde ne-am petrecut mereu vacanțele. Unde ne-am spus visele și dorințele sub cerul înstelat de vară. Unde am avut primul sărut. Unde am avut prima noapte de dragoste.

E un loc însemnat pentru noi, iar de aceea mă și simt atât de protejat aici, atât de în siguranță. Se simte… acasă. Tu ești acasă. Dar acum sunt un om al străzii. Mi-am pierdut casa. Și din cauza a ce? A lașității mele.

Mă urăsc? Atât de mult… 

Aș da timpul înapoi? Cu siguranță! 

De ce? Ca să împiedic apropierea noastră. 

De ce aș face asta? Pentru a nu ajunge să te distrug.

Pentru că asta am făcut. Te-am distrus. Eu, ultima scursură a societății, te-am distrus pe tine, cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Și pentru ce? Pentru un căcat de societate care refuză să ne accepte iubirea. 

Mai sunt treizeci de minute până la ziua mea. Mereu mă surprindeai cu câte vreun cadou inedit sau o petrecere mișto. Mereu ai făcut sacrificii pentru mine. Voiai să mă vezi fericit. Și eram. Tu mă făceai fericit. Tu erai fericirea mea. Nu cadoul, nu petrecerea, ci pur și simplu tu. Prezența ta îmi era de ajuns. 

Atunci ce s-a schimbat? Când a început să se clatine relația noastră? În momentul în care mintea mi-a clacat. Mă blamam. Mă simțeam stricat. Dădeam crezare societății. Eram… confuz. Și speriat. Atât de speriat…