Skender

Prolog

➳༻❀✿❀༺➳
S k y l e s s
iulie, 2015

Până ajung să străbat toată distanța holului pentru a parveni la camera în care bunica mea se odihnea, deja sângele îmi curgea de la degetul de pe care nu am încetat să-mi rup stratul subțire al pielii.

Durere țâșnește din locul în care obișnuia să fie până acum o manichiură excepțională, dar din care în momentul de față doar se deschide o rană care va dura mult până se va vindeca.

Bineînțeles, de una singură.

Niciodată nu-mi fac timp să bandajez rănile pe care, până la urmă, mi le provoc eu însămi.

Nici măcar cele care ar trebui probabil să fie prevăzute de vreun fel de atenție medicală.

Ceea ce ar trebui să fie îngrijorător, însă niciodată nu continui să-mi fac rău cu bună știință, nu atunci când observ că durerea devine greu de suportat.

Câteodată nici măcar nu devin conștientă de degetele care îmi tremură, ori de gustul metalic care-mi inundă mai întâi buzele și mai apoi limba. Doar mă trezesc cu cicatrici în jurul degetelor și niciodată cu niște unchii care pot fi mai lungi decât câțiva buni centimetri. Ceea ce ar trebui să fie ridicol, o manichiură imposibil de întreținut, pentru o proaspăt adolescentă.

Abia împlinisem vârsta de cincisprezece ani, însă deja nu mai suportam schimbările care veneau la pachet odată cu adolescența. Le-aș fi trimis din nou prin poștă, de unde au venit, dacă aș fi putut.

Tot ceea ce pot face, în schimb, este să deschid ușa din lemn cireșat și să mă așez pe scaunul care de câteva zile are fundul meu imprimat în materialul său, încercând cu orice îmi stă în putere să-i mai ofer celei mai importante persoane din viața mea câteva secunde în plus.

Doar câteva secunde în plus.
Care se vor transforma în minute.
Mai apoi în ore.
Pentru că doctorii ne-au spus că zilele sunt cel mai imposibil lucru pe care bunica mea l-ar mai putea avea.

Așa că, iată-mă aici, luând o gura mare de aer și încercând să-mi împletesc degetele cu cele obosite ale bunicii mele. Aceasta odată ce simte atingerea mea începe să-și deschidă ochii, un zâmbet gingaș înflorindu-i pe chipul bătrânesc.

Nu pot face nimic altceva decât să-i zâmbesc în schimb.

— Emery a mea, murmură vocea ei obosită, sustrăgându-și o palmă dintre ale mele pentru a-mi putea mângâia obrajii.

O prind între fața mea și umărul meu,  zâmbind.

— Salut, șoptesc, deja neputând să-mi sustrag lacrimile care amenință să-mi părăsească ochii.

Mama Lilith mi-a spus în aceasta dimineață cu lăsare de suflet, întrucât puteam vedea pe chipul ei obosit cum cuvintele acelea îi rodeau din corzile vocale, parcă provocându-i suferință, că astăzi va fi ultima zi în care o voi putea vedea pe bunica Beth.

— Ce povesti ți-ai dori să mai auzi de la mine? își întinde din nou palmele pentru ca să le prindă pe ale mele.

— Nu te mai obosi cu mine, bunico, o opresc din intenția de a-şi mai obosi mintea cu asemenea lucruri, și-i las mâinile să alunece pe materialul cu care este învelită.