Jurnalul unui singuratic

Partea 1 Capitolul 1

Vieu Fort. Santa Lucia. 

-Bună dragule, ai ajuns demult? îl întreabă Nana când dă cu ochii de tânărul  tolănit pe scările verandei sale.

Urcă cu greu cele două trepte, ale casei şi rămâne lângă el pe veranda proaspat vopsită în alb si verde,  cel mai minunat loc din întreaga casă , umbrită de doi chiparoşi uriaşi aduşi tocmai din Europa, de străbunicul ei, domnul Lucas, pe care-l pomenit cu evlavie ori de cate ori are ocazia. Nana este o  femeie  de culoare, în vârstă acum de 82 de ani dar care se ține bine, în ciuda faptul că picioarele îi mai joacă feste.

-Doar de 10 minute, răspund bărbatul continuând să trag din ţigară şi să priveasc leneş întinderea verde din faţa sa. 

- Off  ce  căldură înnăbuşitoare!  Speram la o adiere de vânt dar n-am noroc. Uite-te cum mă trec toate transpiraţiile, spune Nana, în timp ce agită evantaiul ei negru din dantelă. 

E tare nostimă cum îşi dă ochii peste cap şi cum înjură printre dinţi , enervată de caldura amiezii, în timp ce se aşează pe scaunul ei obişnuit, la doi paşi în spatele tânărului care rămâne așezat pe verandă. 

-Nu ţi-ai luat ceva de băut? , îl  întreabă ea, respirand greu şi ştergându-şi fruntea acoperită de sudoare. 

- Mă duc să iau, vrei să-ţi aduc şi ţie un pahar?

-Nu dragule, mi-e bine. 

Pleacă în bucătărie şi se  întoarce după câteva minute cu un pahar mare de suc de rodie, prospăt stors,  pe care l-a găsit în frigider. Nana are întotdeauna pregătit suc de rodie, mai ales când ştie că el urmează să vin la masă. 

-Vine şi părintele Philip? o întrebă luând  o înghiţitură zdravănă de suc. Se  şterge cu dosul palmei și privește spre drum aşteptând parcă să-l vadă pe Philip, tatăl său adoptiv.

-Vine, dar ştii cum e el. Până să ajungă aici mai trece prin trei patru case şi mai discută cu zece persoane. 

Râde şi îi face semn să-i dea o ţigară.

Îi întinde pachetul său, dar ea îi face semn cu mâna şi strâmbă din nas când vede tigările  cu filtru. 

-Nu-mi da prostiile astea , vezi colo pe pervaz. 

Se ridică îndreptându-se  în direcţia indicată unde se găsesc două ţigări de foi, proaspăt  rulate . Ia una, o aprinde şi i-o întinde Nanei, nu înainte de atrage un fum. 

Femeia o  ia mulţumită şi zâmbeşte, dezvăluind dinţii ei albi, impecabili, în ciuda venerabilei sale vârste. 

-Hîm, nu-i aşa că-s mai bune? zice făcând cu ochiul şi trăgând adânc,  în piept, fumul aromat.

-Da, Nana sunt cele mai bune..

Bărbatul se aşeaza din nou pe scări, de data asta lăsându-se pe spate , moleşit şi el de căldura sufocantă.
E foarte tânăr.  Are  în jur de 22 de ani.
Părul blond deschis prins neglijent la spate, contrastează într-un mod plăcut cu pielea lui  bronzată scoțându-i  în evidență ochii verzi pătrunzători.

-Ce-ai mai făcut, dragul meu? îl întreaba Nana privindu-l cu drag. De trei săptămâni nu te-am mai văzut.

-Nimic special, am avut de muncă în port.

-Azi, se fac 12 ani de când ei nu mai sunt. Am fost la cimitir şi am aprins două candele, pentru bietele suflete, spune ea scoţând un oftat prelung.

-Nedreaptă viaţă, scumpule, să rămân eu o bătrână ramolită să am grijă de tine iar ea să zacă în mormânt. 

Ochii i se umplu de lacrimi şi dă din cap cu nemulţumire, blestemând ziua fatidică când părinţii băiatului au avut accidentul în urma căruia au murit amândoi. Avea 5 ani pe atunci şi o viaţă normală. Din  ziua aceea nimic n-a mai fost normal în viaţa lui.