Draga mea,Josephine..trebuie să pleci în România la bunicii tăi până se vor schimba lucrurile aici în Canada. Trebuie să înțelegi,e spre binele tău.
-Dar..mamă,de ce? De ce nu pot rămâne?
-Fiindcă ai doar 13 ani. Nu poți înțelege,dar tu,trebuie doar să mă asculți pe mine.
-Bine mamă,sper că nu o să trebuiască să te aştept aşa mult. Dar eu,cum mă voi descurca aşa bine cu limba română?
-Nu e ca și cum vorbești română de ieri. Acolo o să înveți limba română şi mai bine decât ceea ce-ți explic eu.
Cu un oftat mare,las capul plecat şi mă duc să-mi termin bagajul fiindcă nu mai avem mult timp la dispoziție. Adevărul este că,bagajul meu era puțin cam mare...având în vedere că o să urmez școala din România,este clar că voi sta ceva timp.
-Gata,mami. Am terminat bagajul,dar trebuie să mă crezi...O să-mi fie foarte greu...mai ales cu accentul meu de englezoaică.
-Dragă Jo, o să fie bine. Trebuie să ai grijă la felul în care îți alegi prietenii şi să fii cuminte.
-Ohh,mamă. Cât o să-mi lipsești.
În hohote de plâns mă îndrept spre pieptul mamei,unde de fiecare data am găsit alinarea. Uşor și dulce mă sărută pe frunte şi-mi spune că "totul o sa fie bine".
-Jo,să ne îndreptăm spre aeroport,bine?
-Sigur,mamă. Să mergem....
-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)-)
Ajunse în aeroport,o luam spre poarta de îmbarcare. Având în vedere că sunt minoră și nu majoră...în tot drumul meu eram însoțită de o stewardesa.
Nu mai aveam mult timp,mă duc să-mi iau rămas bun de la mama şi să plec spre România.
-Mamă,te iubesc mult. Să mă suni cât de des poți, bine?
-Sigur,frumoasa mea. La revedere.
Trec poarta de îmbarcare, totul a fost bine. Acum mă îndrept spre avion,desigur. Mă sui în avion,şi totul părea a fi excelent. Am prins un loc la business..ohh,atât de perfect. Stewardesa de lângă mine,Beatrice,avea în jur de 24 de ani. Era așa drăguță și frumoasă. Dacă tot trebuia să petrecem în jur de 12 ore împreună,am inceput să vorbim şi cel mai bine vorbeam engleză,deci...am lăsat româna deoparte ca să nu greșesc cumva şi apoi să râdă. Chiar dacă,Beatrice nu părea a fi genul de fată care să facă caterincă pe seama cuiva,nu voiam să greşesc.
Dimineața se apropie cu pași mărunți,iar eu sunt din ce în ce mai aproape de aeroport. Eram entuziasmată ,fiindcă nu am mai văzut România de ceva timp....câțiva ani buni.
Am aterizat,tocmai ce am călcat pământul romanesc. Mă grăbesc să-mi iau bagajele și....desigur am fugit spre "iesirea" aeroportului unde,desigur eram așteptată cu foarte mare bucurie de ai mei bunici.
Afară era o caniculă extremă ce mă topea...doar era vară,dar mă simțeam bine.
I-am văzut pe bunici şi am alergat cu brațele larg deschise către ei.
Eu - Bunico, bunicule...ohh,mi-a fost așa dor de voi!!
Bunicii -Iubito,abia te-am aşteptat. Cred ca ai sa ne povestești o groază.
Eu - Avem ceva subiecte de dezbătut, deci stați calmi,dar ..sincer acum îmi este foame și as vrea sa dorm apoi.
Bunica - Sigur,Jo. Mergem la masă,apoi direct la somn te băgăm.
Eu - Bine,bunico, dar am o întrebare. Noi vom sta aici în București sau...la țară?
Bunica - Şcoala o vei urma aici la București,dar dacă nepoțica mea vrea să mergem în vizită la țară. .de ce nu?
Eu - Bine bunico...hai să mergem la masă..ca altfel voi muri de foame,bine?
Bunica - Gata,gata. Hai acum.
Mingea care mai că mă topise mai devreme...acum era blândă și ușor, ușor...se lăsa cat mai jos.
Gata,Soarele ne-a părăsit,noaptea a venit aşa că ce mai rămâne decât sa mă bag la somn? Da așa este,mama. Deja îmi lipsește, dar trebuie sa fiu puternică.
Dacă încerc ,voi reuși și sunt sigura de asta.
