Coșmar nemuritor

𝐏𝐫𝐨𝐥𝐨𝐠

   Indiferența reprezenta o atrocitate
îmbătătoare, ce le zăpăcea mințile adulților însetați după patimi și plăceri afrodisiace, glazurate cu deșertăciune și desfrâu. Asta era lumea ce se strângea într-un singur loc - noaptea când răul își dezlănțuia latura animalică și mișuna în libertate, bezmeticind inimile slabe. Nu era un secret pentru nimeni. De fapt, oamenii de aici erau atât de familiarizați cu asta, că făceau astfel de acțiuni și în somn. Dar te mai și miri cum? Păi, era mai limpede decât lumina zilei, faptul că aceștia aveau păcatul impregnat până sub piele. Ori crescuseră, ori se înrudiseră și învățaseră să trăiască cu el, primindu-l automat și în inimile lor muritoare.

   Gazul alcoolic degajat în aer îmi amorțea simțurile, astfel că misiunea de a menține tava ticsită cu pahare de bar goale, rămânea în urmă ca o speranță îndepărtată și știam bine care aveau să fie consecințele dacă le spărgeam. Însă, mereu se întâmpla la fel. Până și un amărât de vânt era suficient să mă doboare - pentru că eram slab. Eram un papă lapte, sfrijit și bun de nimic. Măcar în privința asta îi dădeam dreptate mamei și lui Jackson. Nu eram atletic de niciun fel, eram afon, desenam de parcă aș fi jucat în picioare o foaie, eram anemic, claustrofob, iar șirul ar mai putea continua. În concluzie, nu eram altceva decât un eșec.

   Toată lumea mă evita, de parcă aș fi fost o epidemie de ciumă nou descoperită. Profesorii nu mă displăceau, dar nici nu le eram prea simpatic.
Iar pe lângă lecțiile de bună purtare care mi se predau acasă, mai primeam un bonus și de la frații lui Godzila - ce-i mai mari huligani din liceu. Dacă nu v-ați dat seama, eu eram principalul lor subiect de amuzament. Eu eram puștiul privilegiat ce le primea în mod deosebit atenția, dar pe cine încerc să mint? Eu eram singura lor sursă de distracție. Nimeni nu era mai important decât mine, asta spuneau ei.
Dar să nu o mai lungesc cu asta - sunt ferm convins că ați reușit deja să mă asimilați în mintea voastră cu cel mai nefericit snob. Eu așa aș face.

   Revenind, seara s-a terminat în mod miraculos cu un Yuriko nebătut. Nu eram totuși convins cum ar trebui să mă simt pentru asta: recunoscător sau pur și simplu norocos? M-am trântit istovit pe salteau ispititoare a patului, iar somnul m-a furat spre o lume mai bună.

❀✿❀

   A doua zi m-am trezit mai obosit ca niciodată, cum spun mereu de altfel. Aveam pungi gigantice sub ochi, buzele uscate și crăpate, într-atât încât să mă usture de fiecare dată când încercam să le umezesc, pielea mi-era atât de palidă, că puteam fi confundat cu așternuturile de pe pat, iar picioarele abia ce îmi mai susțineau greutatea corpului.

   Așa se simte un om, când e pe moarte? Dacă da, păi, nici nu m-aș mai chinuii să scriu vreun testament sau ceva, adică nu l-ar băga nimeni în seamă oricum.
Totuși, niciodată nu e posibil să ai parte de liniște când ești membru al familiei Kajioshi. Nici măcar nu poți muri în pace. La cât sunt ei de smintiți, te-ar scula și din mormânt, cumva.. . În fine.

   După cum tocmai am spus mai înainte, omul nu se poate odihni în tihnă când trăiește sub același acoperiș cu doi evadați de la nebuni - așa se face că în următorul moment, camera a fost inundată de o ploaie de lovituri agresive venite de la ușă. Deja îmi imaginam fața crispată a mamei și avalanșa de înjurături ce o să mă izbească în față odată ce aveam să deschid ușa. Cu picioarele grele ca doi bolovani de munte, abia mi-am târât trunchiul până la intrare și fără să mă mai preocup, am dat la o parte ultimul scut ce mă mai proteja de furia femeii. De fapt, dacă era să mă gândesc, nu mi-o aminteam să fi fost altcumva decât nervoasă, de parcă ar fi fost în permanență în acea perioadă a lunii, excepție fiind când trebuia să se ocupe de treburile familiei - fie ele întâlniri de afaceri, conferințe, ședințe, petreceri, gale, întâlniri cu păpușile ei sexuale sau croaziere tot în interes de bussines, iar șirul e încă lung.