Călătoria I: Peste ținuturi

Prolog

A fost odată ca niciodată...nimic. Aceasta nu este vreo fantezie a unui scriitor, este povestea mea. Povestea pe care v-o spun vouă.

Totul a început când am rămas singură pe lume. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu părinții mei. Tot ce știu este că am crescut în cel mai rău loc pe care îl știu: un orfelinat. Știu că pentru voi nu sună atât de rău, "Este doar un orfelinat, nu te mai văita așa", îmi spuneau mulți. Ei bine, aveau și ei puțină dreptate. Viața mea era un dezastru doar din cauza copiilor cu care împărțeam o cameră. Nici nu vreau să-mi amintesc, mereu mă băgau în probleme. Dar...lucrurile au luat o mare întorsătură într-o bună zi.

Am fugit din acel loc fără nicio ezitare, dar am fost prinsă și certată. Mi-au dat o nouă poreclă, "Fugară nerușinată", îmi scuipau în față fără pic de respect. Am suferit foarte mult în acea clădire a vieților pierdute și uitate de Dumnezeu. "Speranța moare ultima, într-o zi nu voi mai sta în mizeria aceasta și voi fi în sfârșit liberă!" grăiam ca pentru mine însămi în fiecare seară.

~* * *~

"Eri, vino la mine în birou! Cineva vrea să te vadă!", strigă directoarea de jos cu un ton mai puțin înțepător ca de obicei. "Nici nu mi-a folosit porecla...nu, nu se poate! Cred că o să fiu adoptată! În sfârșit plec de aici!" Încerc să nu mă bucur prea tare, mă adun și încep să merg spre biroul directoarei. Ea era cea care mi-a dat acea frumusețe de poreclă, de aceea nu o suportam pe acea femeie uscățivă care iubea să-mi facă viața mizerabilă. Mă opresc după ușă ca să fiu sigură că nu voi fi fraierită de aceasta. "Chiar vreau să o văd pe această fugară numită Eri. Pare o fată curajoasă și mi-ar plăcea să o văd.", aud o voce necunoscută. Încrezătoare că nu sunt mințită de directoare, intru și spun:

"Sunt aici, doamnă."

"Dragă Eri, domnul Fernsby ar dori o fată curajoasă ca tine, să meargă în drumeții cu el. Dumnealui vrea să te adopte."

"Să înțeleg că acum îmi spuneți pe adevăratul meu nume, nu mai sunt o 'fugară nerușinată', nu?", spun eu cu cea mai nevinovată față pe care o poate lua un copil de vârsta mea, vrând să îi fac necazuri doamnei directoare. Acum era și rândul meu să mă răzbun.

"Despre ce vorbești acolo? Nu ți-aș da niciodată o așa poreclă!", încercă aceasta să se apere, tonul său ușor agitat dând-o de gol.

"Doamnă, dacă este adevărat că a fugit, așa cum ziceți dumneavoastră, atunci înseamnă că nu îi place aici și că vrea să plece. Dacă a fost atât de îndemânatică să fugă, vreau să o adopt."

Nu mi-a venit să cred. Urma să am o casă nouă, dar ceva nu mirosea a bine. Domnului Fernsby nu i-a păsat de porecla mea și nici nu i-a zis ceva directoarei despre felul cum s-a comportat cu mine. Atunci am făcut decizia care mi-a schimbat viața. Am acceptat să merg cu domnul Fernsby.