𝐒𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐳𝐢𝐬𝐞 [+18]

𝐓𝐚𝐭𝐚̃𝐥 𝐯𝐢𝐭𝐫𝐞𝐠 ( 𝐈𝐈 )

Louis

O sărut cast pe buze pe soția mea, ce se pregătește să plece într-o călătorie de afaceri. Înainte de a-și face drum spre mașină, o apuc de talie și o trag spre mine poziționandu-mi capul în scorbura gâtului.

- Nu ți se pare că e cam mult o săptămână? Îmi va fi dor de tine. Respirația mea caldă îi gâdilă gâtul, zâmbește.

- Încetează, nu te comporta ca un copil mic. Îmi sărută linia maxilarului și pleacă la mașină. Când ajunge într-acolo, îmi face din mână urcându-se în automobil.

La rândul meu îi fac din mână și privesc cum pleacă, lăsând în urmă un nor de fum. Zâmbesc malițios la gândul că am rămas singur o săptămână cu fata mea. Când mă întorc spre intrare, privirea mea poposește pe geamul panoramic, care duce spre camera ei. Observ o umbră ce dispare în momentul în care mă uit acolo.

Îmi las capul pe spate, respirând aerul curat de seară.

Ce-mi face fata asta ?

Intru în casa spațioasă croindu-mi drum spre singura cameră unde se află o anumită persoană ce mi-a furat mințile. Îmi trec degetele prin părul răvășit, nemaiavând răbdare să mi le trec prin părul ei. Ușa camerei este întredeschisă așa că îmi permit ca mai întâi să arunc un ochi, să văd ce se întâmplă peste celălalt perete.

O împing ușor cu mâna. Amelie să află la birou, foarte concentrată în niște foi. Mă rezem de tocul ușii, admirând-o în tăcere. Tot peretele este din sticlă, ceea ce oferă o imagine frumoasă asupra străzii din cartierul în care locuim, prin urmare biroul ei tronează în mijloc, fiind cu spatele la mine. De-a lungul peretelui din geam panoramic nu mai este nimic, ceea ce mă face să îmi imaginez lucruri păcătoase cu Amelie.

Spatele îi este arcuit, accentând fundul și talia de viespe. Părul ca noaptea, ușor buclat, îi flutură chiar și atunci când nu se mișcă. Îmbrăcată într-un top negru și o pereche de pantaloni scurți, ce îi scot în evidență picioarele bronzate, o fac să arate sexy, chiar dacă îmbrăcămintea e simplă de casă.

Îmi mușc buza de jos. Vreau să merg spre ea, dar mă opresc când începe să vorbească:

- Făcând diferența, rezultatul este o mie patruzeci și șapte. Ei, pe naiba ! Ridică vocea și plesnește pixul de birou. Ce morții neamului meu fac greșit? Rezultatul nu este același ce mi-l dă și rahatul acesta de mașinărie ce se presupune că ar trebui să calculeze, nu să își bată joc de mine.

Nervoasă, mototolește foaia și o aruncă la nimereală prin cameră. Scoate alta din primul sertar și murmură din nou exercițiul ce îl are de calculat. Am observat că ori de câte ori este stresată, sau o deranjează ceva, se pune să rezolve exerciții la matematică ca să își ocupe mintea și să nu să se mai gândească la chestii ce îi provoacă anxietate.

- Nu! Strigă din nou, și își trece degetele prin păr. Știu eu cum trebuie de rezolvat corect.

Ia o foaie de notițe roșie din colțul biroului și murmură:

- ... minus mama este egal cu Louis. Iar el este al meu.

Zâmbesc, mă apropii de ea și îmi pun mâinile pe umerii ei. Acum am înțeles ce gânduri nu îi dau pace fetiței mele. Tresare speriată la atingerea mea, dar nu se întoarce ca să mă privească.