1
Elisa
“Vai, o să ne distrăm de minune”, am îngânat-o eu în gând ironică de pe locul din dreapta pe mama, care conducea cu entuziasm de vreo două ore încoace.
M-am uitat pentru a o mia oară în acea oră cu coada ochiului la ea şi, ca întotdeauna, mi s-a făcut rău de la cât de fericită părea că o să-şi petreacă o vară întreagă la Silvia Casian, cea mai bună prietenă a ei încă din liceu. Ei i se părea perfect normal să mă ia într-un oraș plin de străini, cu planurile lăsate să atârne uitate ca rufele încrețite și mângâiate de vânt în zilele de vară. Da, aș fi putut să o refuz, dar nu mă lăsase inima. Mama era mai... fragilă. Sensibilă.
Indicatoarele autostrăzii zburau pe lângă noi, scurtând distanța noastră către sud-estul țării. Mai că-mi venea să țip de neajutorare, ceea ce-mi aminti de faptul că-mi încercasem la un moment dat norocul cu maică-mea, când mă plânsesem şi eu puţin, întrebând-o cu nevinovăţie dacă era chiar necesar s-o insoţesc şi eu, iar ea îmi aruncase o privire îngrijorată şi începuse să se agite - gesticulând frenetic cu lingurița care se presupune că o folosea la învârtitul ceaiului –, răspunzându-mi tot cu o întrebare: “Haide, Elisa, chiar te deranjează să vii cu mine? Păi... atunci... nu știu... chiar... ” – iar aici privirea îi era deja departe, gândindu-se la tot ce putea fi mai rău acolo, fără mine în preajma ei. Desigur că am sărit repede să o liniştesc şi să-i spun că voi veni cu ea.
Motivul pentru care îmi făceam eu atâta sânge rece din cauza plecării în Constanţa? Simplu. Vara aceea îmi propusesem să fac o grămadă de lucruri: să-mi fac un tatuaj micuț, dar semnificativ; să-mi tund claia de păr blond-roșcat; să iau niște cursuri de dans; să îndeplinesc în fiecare zi câte o provocare, și multe alte mărunțișuri care nu prea ar mai putea să se întâmple. Îmi dădeam seama că dramatizez, să plec o vară întreagă departe nu era o idee rea, dar eram încăpățânată și lucrurile astea mici mă afectau cel mai mult.
Plus că mama mă despărţise şi de toţi prietenii din Bucureşti. Prietenii mei, de care fusesem nedespărţită până atunci. Îmi făcusem planuri pentru vară şi nu-mi plăcea să-mi fie dat totul peste cap. Mă simțeam ca și cum aș fi fost hămesită, și, chiar atunci când m-aș fi pregătit să mănânc ceva aflat înaintea ochilor mei, cineva mi-ar fi luat farfuria de sub nas, spunandu-mi că am să mor de foame până la urmă, că nu mai exista nicio speranță.
Am oftat frustrată şi un gând nebun şi-a făcut apariţia în mintea mea împrăştiată. Poate aveam o şansă să scap de o vară în necunoscut! Mi-am plimbat privirea de la volanul învelit cu un metarial crem pe care mama îl strângea cu putere, la drumul şi la traficul din faţa noastră care începea să fie din ce în ce mai aglomerat. Puteam să provoc un accident care să ne bage in spital – sau în închisoare – pentru tot restul verii. Mă gândeam numai la porcări. Nu voiam să stau într-un spital şi nu puteam risca să văd dacă eu şi mama chiar vom ajunge până acolo.
Am scuturat din cap, balansându-l ca un pendul, din stânga în dreapta și înapoi, ca şi cum aş fi vrut să scap de gândurile mele tâmpite. Cu siguranţă se datora mersului cu maşina și a plictiselii.
- Aproape am ajuns, mă anunţă mama nerabdătoare cu un ditamai zâmbetul pe faţă, după care apăsă mai tare pe acceleraţie.
