Tentatia Războiului, Nebunul De Alb - Cartea I

Capitolul 18

Prietenia era unul dintre cele mai întortochiate subiecte ale vieții mele și unul dintre cele mai profunde. Am crezut în prietenie, până când am căzut în capcana ei. Prietenia este un fel de tratat nescris dintre oameni, prin care aceștia își promit să se ajute reciproc, doar atunci când se pot hrăni cu celălalt sau ce acesta are. Prietenia nu este altceva decât o fațadă prin care oamenii care nu te plac, se apropie de tine pentru a îți cunoaște slăbiciunile și pentru a te doborî. La bază,  prietenia are un scop bun . Tovărășia era cândva un drum frumos, la care se antrenau doi  sau mai mulți oameni să meargă. Între timp, însă, s-au strecurat atât de mulți șerpi în aceste cărări, încât este atât de greu de recunoscut un prieten adevărat. De multe ori, nici timpul nu ni-l mai arată. Oamenii se pot preface mult timp, iar scopurile lor să fie atât de ascunse. Sunt oameni care îți sunt prieteni și te sună doar atunci când au nevoie de tine. Și sunt oameni care nu te sună cu anii, dar atunci când ai un necaz sunt acolo pentru tine.
  Dacă stăteam să mă gândesc bine, prietenii adevărați îmi  fuseseră mai puțini decât degetele de la o mână. Viața i-a schimat pe toți, însă. Pe unii nu îi mai văzusem de poate prea mult timp. Și  poate că îmi lipseau, dar preferam să trăiesc cu acea lipsă, decât să trăiesc cu dezamăgirea și cu gustul amar că nu au rămas ceea ce eu știam.
Soneria de la ușă s-a auzit, făcându-mă să tresar. Cafeaua mi se răcise de mult. Pierdută printre gânduri, lăsasem utima țigară să fie fumată de vânt, iar cafeaua să se piardă prin curenții reci ai aerului de sfârșit de iarnă.
 M-am ridicat leneșă, trecându-mi mâna prin părul des. L-am așezat puțin cu vârful degetelor, masându-mi scalpul. Am căscat prelung și am sperat ca persoana din saptele ușii să nu zăbovească mult.  După conversația avută cu Robert trebuia să stau singură și să mă gândesc la ce aveam de făcut. Sau nu?!
 De după ușă am găsit-o pe Alina cu ochii roșii și umflați, cu lacrimi ce îi atârnau greu pe genele ei lungi.  Ochii ei negrii aveau o culoare mult mai proeminentă și erau puși în valoare de cercănele maronii de sub pleoape. M-am simțit îngrijorată să o văd astfel. M-am dat într-o parte și am lăsat-o să intre în camera mea. Părea dezorientată și deznădăjduită. Avea în mâna stângă o sticlă cu tărie, pe care o ținea strâns cu degetele.
 Nu avusesem ocazia în acea perioadă, de când locuiam în campus, să o cunosc pe Alina în totalitate. Era genul de persoană prietenoasă, gata să ofere tot pentru oamenii pentru care ea rezona. Acționa periculos, pentru ea. Era genul de persoană care punea sufletul pe tavă în fața oamenilor, riscând să îl găsească făcut bucăți. Am încercat să îi fiu cât de apropiată am putut, însă niciodată nu am întrecut măsura, nu m-am destăinuit în fața ei și nu am lăsat-o să îmi găsească punctul slab. Deși ea, poate, nu l-a căutat niciodată. Spre deosebire de ea, care îmi oferea zâmbetul pe buze de fiecare dată când o vedeam, Mara, prietena ei, era la polul opus. Nu mi-a fost antipatică, dar ceva din comportamentul ei m-a făcut să rămân la distanță.
 Nu se devodedise a fi prea prietenoasă, ci mai mult  se asigura că nu eram o amenințare pentru ea și pentru prietenia dintre ea și Alina. Era genul acela de prietenă toxică, pe care atunci când o ai, nu mai ai voie să te vezi cu altcineva. Un fel de prietenie domestică. Numai că nu citeam în ochii ei loialitate și sinceritate, ci de fiecare dată când aceasta a fost în preajma mea, am văzut că printr-un fel de perdea, o persoană plină de siretlicuri, un om fals, gata să te înjunghie pe la spate. Dar eu nu mi-am bătut prea mult capul și am ținut-o la o distanță considerabilă, singurele momente când îi toleram prezența, o făceam pentru Alina.
Alina se așeză pe patul meu, își trecu mâna pe la nas, pe care și l-a șters cu mâna bluzei, apoi desfăcu dopul sticlei și se pregăti să o ducă la gură, însă am reușit să o opresc la timp.
— Ușurel, am spus apucând sticla și trăgând de ea. Vrei să îmi spui ce se petrece cu tine? am întrebat-o așezându-mă lângă ea.
Aceasta mării semnificativ ochii la mine și oftă înfrântă. Se uită în jos, apoi lăsă mâna moale, putând să iau sticla cu ușurință din mâna sa.
—Am avut atât de multă încredere, începu aceasta să vorbească cu vocea tremurată. Nu credeam vreodată ca o să  îmi facă așa ceva. La oricine mă așteptam să mă înjunghie pe la spate, dar nu și de la omul care mi-a fost atât de mult timp aproape.
—Despre ce vorbești? am întrebat-o punând sticla de târie pe masă. Despre cine vorbești, de fapt? am întrebat din nou, dându-mi părul de după ureche. 
Alina oftă și privi pe fereastră. Puteam vedea dezamăgirea pe chipul ei micuț. Pomeții ei înalți erau prea roșii, probabil din cauza plânului, iar buzele crăpate.
—Vrei puțină apă?
Aceasta dădu afirmativ din cap, fără să mă privească. Nu mă pricepeam foarte mult la oameni. Consolasem de-a lungul timpului, doar colege ce sufereau după o despărțire sau după ce părinții le pedepsise pentru  lucrurile, pe care le făcuseră. Însă ceea ce se întâmpla cu roșcata din fața mea părea mult mai serios. Era evident că ceva sau cineva îi frânsese sufletul, iar durerile de suflet, atunci când ești adult, sunt mult mai mari decât acelea din copilărie.  Sentimentele omului se dezvoltă odată cu el, încrederea câștigată este tot mai puternică de la o vârstă, la alta, iar dezamăgirile sunt uneori imposibil de trecut. Oamenii sunt mai răi atunci când suntem mari, iar problemele pe care ni le fac sunt și mai mari.
—Atunci când am venit aici, departe de familie și de prieteni, ea mi-a fost singura alinare, a începu Alina să vorbească ușor, în timp ce eu mă apropiam de ea. M-a făcut să nu mai simt dorul de cei dragi și chiar mi-a adus în suflet mulțumire că aveam un om drag sufletului meu aproape. I-am pus pe tavă tot ce avea sufletul meu mai bun. I-am arătat inima mea, cu tot ce avea ea. Cu bune și rele. I-am oferit iubirea mea de soră și i-am împărtășit toate secretele mele. Niciodată nu m-aș fi așteptat ca Mara să îmi sfâșie sufletul. Nu în așa fel. Am mai fost trădată de-a lungul timpului, dar nici o trădare nu a fost mai sfâșietoare și mai dureroasă.
M-am așezat din nou lângă ea, pe pat, iar Alina s-a întors spre mine. Ochii ei erau atât de plini de durere, încât puteai să o vezi pentru prima dată, căci tot avea să îți sfâșie sufletul. Mara? Ce făcuse Mara atât de rău de o adusese pe Alina în acel stadiu. Nu le cunoscusem întru totu pe cele două, dar știam cât de cât să citesc oamenii și să realizez fiecare din ce categorie provine. Alina provenea clar din aceea a oamenilor buni și curați, loiaili și iubitori.
—Încet, liniștește-te și povestește-mi calm ce s-a întâmplat. O să găsim o rezolvare, orice ar fi, i-am spus punându-mi mâna peste a ei.
  Aceasta își mută privirea peste mâinile noastre și închise ușor ochii. Îmi strânse mâna încet și deși știam că probabil îi era greu să se destăinuie, trebuia să vorbească cu cineva.
—Atunci când am crezut că am cunoscut dragostea adevărată, i-am spus prietenei mele. Îi povesteam conversațiile noastre și îi ceream sfaturi, chiar dacă era mai mică decât mine. Nu am considerat niciodată vârsta cuiva un impediment. Mereu am fost de părere că nu vârsta ne oferă înțelepciunea. I-am spus cât de mult îl iubesc și câte vise aveam în minte. Era Făt Frumos, venit pe cal alb și mă cucerise.
 O ascultam cum începea să se destăinuie și parcă vedeam cum se ușura de la un cuvânt la altul. Terapia cuvântului și a ascultării se dovedeau atât de eficiente, dar eu încă nu știam dacă puteam să o ajut cu vreun sfat. Experiența mea de viață, cu oamenii, nu era atât bună.
—Le-am făcut cunoștință și m-am bucurat că și ea a considerat că el este potrivit pentru mine. Fiind departe de ai mei, voiam să am consimțământul cuiva drag, deși nu aveam nevoie neapărat de asta. Ne-am petrecut atâtea zile împreună și seri, am mers  la petreceri și am împărtășit cu ea fericirea mea, neștiind că, de fapt, creșteam un șarpe la sânul meu. În ziua în care am întrebat-o de ce nu acceptă propunerile băieților care o tot învitau în oraș, mi-a spus că nici unul nu era potrivit pentru ea, că pe nici unul nu îl simte ca fiind băiatul care ar putea să o facă fericită. Totuși era un băiat și acela era omul, pe care eu îl iubeam.
Pentru câteva clipe am crezut că tot timpul se oprise în loc. Camera s-a învârtit brusc cu mine și un val ciudat de sentimente m-a cuprins, era repulsie și uimire. Eram șocată.
— După doi ani de relație și de vise împărtășite, de dorințe pline de iubire, Tudor m-a părăsit. Nu mi-a spus niciodată de ce avea să o facă. Mă visasem atâtea nopți în rochie de mireasă la brațul lui. Îi spusesem câte mi-aș fi dorit să facem împreună și de fiecare dată părea să fie cu mine, până în acea zi în care a ales un alt drum.  Nu am încercat să   îl opresc, însă am așteptat o explicație, un motiv pentru care el și tot ceea ce el adusese în viața mea, au dispărut brusc. Am plâns, dar nu l-am lăsat pe el să vadă acest lucru, în schimb, am făcut-o pe umărul prietenei mele. M-am lăsat mângâiată de ea, am lăsat-o să mă vrăjească cu vorbele ei haine, am căzut pradă mierii din vocea ei, când de fapt limba ei era plină cu venin. Am lăsat-o să îmi vadă toate slăbiciunile, apoi am lăsat-o să mă doboare.
Suspinele Alinei umpleau întreaga cameră. Nu mai plângea cu lacrimi, ci o făcea prin cuvinte. Era deznădăjduită și cu greu își găsea vorbele. Nu înțelegeam exact ceea ce se întâmplase, dar speram ca până la sfârșitul poveștii ei, tot ceea ce era în mintea mea, să se schimbe.  Am îndemnat-o să mai bea puțină apă, pentru că simțeam cum i se uscase gura. A dus sticla la gură și a luat câteva picături de apă, apoi și-a trecut limba peste buzele crăpate.
— Aseară a fost petrecere în corpul nostru, a început apoi, după ce și-a mai umezit buzele. Inițial eram prea obosită să merg, așa că i-am spus Marăi că poate să meargă fără mine. Să se distreze, chiar dacă eu nu o fac. Eu mereu am fost genul de prieten, care s-a gândit la celălat. Mereu mi-am dorit să îi fie bine, să se simtă fericită și nu am avut pretenția să nu facă lucruri fără mine. Așa că după ce  am ajutat-o să se aranjeze frumos, m-am băgat în pat, numai că la jumătate de oră după aceea, am simțit nevoia să merg și eu. Nu știu dacă am avut un presentiment sau dacă pur și simplu a fost o coincidență. Însă m-am machiat discret, am luat pe mine niște haine și am ieșit din cameră, cu scopul de a mă distra. Însă ajunsă acolo viața mea, tot ceea ce sufletul meu construise mai bun în el, toată dragostea, au dispărut. Mara și Tudor dansau și se sărutau în văzul tuturor. Tudor a terminat de mult facultatea și a terminat-o la Cluj. Nu avea de unde să fie invitat de către altcineva, în afară de ea. Nu își făcuse alți prieteni, în vremea când eram împreună.
Sperasem să nu îmi spună asta. Sperasem ca Mara să nu fi făcut acel lucru îngrojitor. Și totuși Alina atinsese subiectul fierbinte. Era dureros doar să auzi aceste lucruri. Pentru un moment am înțeles de ce eu eram atât de reticentă în  privința prieteniilor și a oamenilor. Îmi părea atât de rău pentru ea. Voiam să îi spun ceva, orice care să o ajute, dar ce o mai putea ajuta în acele clipe? Omul pe care îl iubise atât de mult o părăsise fără nici măcar o vorbă, apoi persoana în care crezuse atât de mult, o trădase. Probabil că de la Tudor se aștepta la orice, dar de la Mara nu.
— Nu ai mers să vorbești cu ei? am întrebat-o apoi, după ce am gândit bine cuvintele. Nu voiam să spun ceva care avea să o facă și mai mult să sufere.
—Am mers direct la ei și am vrut să îi privesc în ochi și ei să facă același lucru. Voiam să văd dacă au curajul să facă asta. Mara însă a încremenit. Nu se aștepta ca eu să mai ajung la petrecere. Tudor s-a albit la față, dar nu de Tudor mi-a păsat mie. Dacă nu era Mara, avea să fie altă fată. Tot ce am putut face a fost să îi privesc cu dispreț și să plec.
 Ascultând-o pe ea, mi-am amintit cât de sudată părea relația lor de prietenie. Chiar semănau cu două surori. Părea că nimic nu avea să le dărâme tot ceea ce ele clădiseră împreună. Părea că aveau să  fie prietene până la bătrânețe, dar oare de câte ori nu înșeală aparențele? Oare de câte ori nu ne-am dat seama că am stat ani de zile lângă cineva și că nu cunoscusem acea persoană cu adevărat? Ceea ce aveau ele părea de invidiat, însă era mai degrabă de evitat.
— Mara a fugit după mine, a continuat Alina să vorbească. A venit afară încercând să îmi explice. Tot ce am dorit să știu era de ce și de  când. Nu îmi mai păsa de nimic. Putea să fie cu oricine  si ea îl alesese pe bărbatul, pe care ea știa că încă îl iubeam în tăcere. Îi spusesem de atâtea ori că nu îl putusem uita. Îmi spusese tot de atâtea ori că nu merită și în tot acest timp, ea îl ținea în brațe.
—Ți-au răspuns măcar? Ai primit totuși un cuvânt prin care să simți că măcar odată ți se spune adevărul? am întrebat-o apoi.
—De un an de zile sunt împreună. Tudor m-a părăsit pentru ea. În timp ce eu plângeam după el, ea se desfăta cu sărutările lui. În timp ce eu nu puteam adormi de durere, ea era mângâiată de singurele mâini care mi-ar fi adus alinare. În timp ce eu îi spuneam plângând că  suferința gestului lui mă macină, ea m-a mângâiat știind că era al ei. În tot timpul în care eu am fost cu Tudor, ea ne-a invidiat relația și a făcut orice pentru a îl obține. Am fost om cu un șarpe. Mai degrabă mi-ar fi fost tovarăș un câine, acela nu m-ar fi trădat niciodată, a spus apoi, cu vocea înfrântă. Era obosită și epuizată din cauza plânsului și a durerii ce îi apăsa sufletul.
Am tras-o în brațele mele. Nu știam ce puteam să îi spun. Nu credeam că era potrivit nici un cuvânt în acea clipă și deși Mara merita să i se spună multe cuvinte grele, am ales să tac. Nu îmi permiteam să vorbesc de rău cea mai bună prietenă a ei, chiar dacă aceasta o trădase. Nu eram cu nimic mai presus pentru a o critica sau a o judeca. Mara era doar un om, cu principii diferite. Avea să plătească la momentul potrivit din  viața ei, iar eu trebuia să fac ceva pentru ca Alina să se simtă mai bine, deși durerea și dezamăgirea nu aveau să îi treacă niciodată.
Mâinile ei m-au cuprins și m-au strâns cu putere. Simțea nevoia de afecțiune, de cineva care să îi fie alături și mă alesese pe mine. Deși fusese călcată în picioare, își pusese sufletul pe tavă în fața mea. Nu știu dacă realiza încă cât de greu avea să prindă încredere în oameni din acea zi. Alina era o extrovertită în adevăratul sens al cuvântului și nu putea ține în ea acel vârtej de durere și de sentimente.
—Cel mai tare știi ce mă enervează? Că nu o pot urî! a spus ea în timp ce încă era în brațele mele. Am mângâiat-o ușor pe spate și am zâmbit involuntar.
—Ești un om bun, Alina, un om atât de bun.
Am apucat-o de umeri și i-am zâmbit călduros. Viața de adult este uneori atât de îngrijitoare. Este plină de monștrii reali și abia atunci când ajungi să îi cunoști realizezi că acei montrii din copilărie erau atât de inofensivi. Eram sigură, Alina ar fi dat orice ca în locul meu să se afle mama ei. Ea ar fi știut ce să îi spună, cum să o povățuiască și ar fi cuprins-o cu brațele ei pline de dragoste reală. Singura dragoste reală.
Uneori suntem atât de mari din punct de vedere al vârstei, însă tot ne mai dorim să ne ghemuim în brațele materne și să ne ferim de orice rău ne paște. În acel loc plin de iubire sfântă, nimic nu poate ajunge. Nu ne poate atinge nici un monstru, nici un om, plin de răutate, căci dragostea mamei este ca un scut, care le îndepărtează pe toate.
— Nu sunt în măsură eu să spun  decât că, Mara a pierdut poate cel mai bun prieten, pe care îl putea găsi în această viață.
  Alina mi-a zâmbit, apoi mi-a prins mâinile într-ale ei.
— Îți mulțumesc că m-ai ascultat, înseamnă enorm pentru mine, mi-a spus apoi cu o voce plină de căldură.
Telefonul mi-a vibrat de undeva de pe pat. L-am căutat și am privit ecranul, la notificarea care strălucea dornică să fie deschisă.
Vin la tine. Trebuie să îți vorbesc, trebuie să te privesc, trebuie să te sărut.
Mâinile mi-au tremurat instantaneu și nu am putut să mai țin telefonul în mână. Uitasem complet de Robert și de ceea ce el îmi era pe suflet. O pată ce nu putea fi curățată nicicum.
—S-a întâmplat ceva? m-a întrebat roșcata îngrijorată. Eu ți-am spus ce am pe suflet, dar pare că nici al tău nu stă prea bine la capitolul sentimente. Vrei să vorbești despre asta?
Am oftat. Într-adevăr nu aveam cu cine vorbi despre Robert. O făcusem cu Albert, iar convorbirea cu acesta nu mă liniștise deloc. Eram confuză și poate că aveam nevoie și de sfatul unei femei, una ca Alina.
—Îți povestesc cu o condiție. Mergem amândouă la mall, mâncăm înghețată și ne cumpărăm ce ne  poftește inima.
—De acord, a răspuns zâmbindu-mi cu gura până la urechi.
Mi-am schimbat rapid hainele, cu o salopetă de jeans și o maletă cu buline, mi-am pus în urechi cerceii mei mari, preferați și m-am machiat discret, aplicându-mi un ruj nude și eyeliner-ul preferat, apoi m-am ocupat și de machiajul Alinei. Trebuia să  aibă un aspect proaspăt și să ascund de pe chipul ei orele de plâns și de nesomn. O oră mai târziu coboram împreună de pe Colină, în oraș, povestindu-i roșcatei tot. De la început până la final. Între timp, i-am trimis lui Robert un mesaj prin care l-am înștiințat că nu o să fiu în camera mea, în cazul în care ar fi venit in următoarele ore, deși mă îndoiam.
—Știi ce cred eu? mi-a spus Alina în timp ce urcam scările rulante ale mall-ului. Eu cred că ceea ce simte pentru tine l-a speriat. El se zbate între a fi un prieten bun și sentimentele pentru tine. Poate merită o nouă șansă.
 Am privit-o scurt și am râs. Poate ca avea dreptate. Poate că merita să îi ofer acea șansă cu riscul de a mă trezi ruptă în bucăți la final. Alina era cel mai bun exemplu de sacrificiu și iubire, iar eu nu trebuia să mă plâng.
 Mall-ul era plin de oameni, care își căutau buna dispoziție alături de prieteni sau persoane dragi. Era forfotă mare în magazinele de haine și la zona de retaurante. Noi ne-am oprit în dreptul unei gelaterii, de unde ne-am luat fiecare înghețata favorită. Eu mi-am ales una de vanilie cu topping de caramel. Parcă tot mă făcea să merg spre el, mai ales după ce Alina mă sfătuise să îl ascult și să îmi deschid inima de tot, pentru el.
Cine nu iubește, nu suferă! Iar cine nu a suferit măcar o  dată, nu merită să spună că a trăit! mi-a spus în timp ce analiza o bluză.
Fusese o idee bună pentru amândouă să ieșim din casă.  Colindasem tot mall-ul și intrasem prin toate magazinele, chiar dacă nu ne cumpărasem multe lucruri. Starea de spirit a roșcatei se îmbunătățise, deși știam că odată cu venirea serii, durerea din sufletul ei avea să se aplifice. Dar măcar eram cu sufletul împăcat că făcusem ceva, chiar dacă infim, pentru un om cu un așa suflet mare ca ea.
—Îți mulțumesc că m-ai scos la cumpărături și că nu m-ai lăsat să zac în propriile gânduri și chinuri, mi-a vorbit apucându-mă de braț.
—Cu drag, chiar a fost o după amiază frumoasă.
Telefonul mi-a vibrat din nou.
Sunt în oraș!
Am zâmbit și i-am arătat mesajul și Alinei.
—Hai să ne facem o poză și să îi trimitem. Poate vine să ne ia, să nu urcăm cu pungile după noi, a zis râzând aceasta.
—Bună idee, am răspuns și ne-am fotografiat râzând, apoi i-am trimis fotografia. Imediat telefonul a început să vibreze și pe ecran a apărut un apel de la el.
—Unde ești? m-a întrebat cu vocea lui ușor răgușită.
—La cel mai mare mall din oraș, te las să ne găsești, am spus pe un ton jucăuș.
—Te voi găsi oriunde, iubito, a spus el in replică făcâdu-mă să mă înmoi.
—Te provoc, am zis râzând, însă nu știu dacă m-a auzit căci un piut s-a  auzit, înainte ca o bubuitură puternică să îl succeadă. Am simțit cum un val puternic m-a izbit de peretele din dreapta mea și am strigat-o pe Alina. O liniște asurzitoare s-a lăsat. Aveam urechile înfundate și am simțit toate oasele cum mi se rup între ele. O durere cumplită mi s-a implantat în corp, apoi am încercat să mă mișc să văd ce anume se întâmplase. Spatele mă durea teribil, iar picioarele păreau prinse în ceva. Mâinile erau libere, dar aduceau de la sine, atunci când le mișcam, o durere foarte mare în zona coastelor. O fierbânțeală am simțit pe frunte  și mi-am trecut mâna peste ea, apoi am deschis ochii și mi-am privit degetele pline de sânge. Apoi am început să aud din nou. Haos. Țipete și strigăte disperate se auzeau peste tot. Ce tocmai se întâmplase?