Ultima dată când...

Denis

          Alex nu se mai obosi să învârtă sticla. Jocul fuse uitat încă de la început, devenind mai degrabă supapă de scurgere pentru vorbele nerostite ce apăsau prea greu pe umerii lor. Denis îi ascultase, încercând să ignore vocea conștinței care-i urla în cap. Fusese măgar cu fiecare în parte, pe Maria aproape făcând-o să plângă.
         Înjură în gând amintindu-și fiecare vorbă aruncată în acea seară, dând pe gât alcoolul rămas în speranța că se va ameți suficient de tare încât să nu poată lega două cuvinte. Nu datora nimic nimănui.
         Aruncă sticla golită aiurea prin șopron, evitând privirea fiecăruia. Trebuia să aștepte câteva minute ca alcoolul să-și facă efectul. Nu crezuse că va veni vreodată ziua în care să fie flămând și să se bucure. O perioadă nu crezuse nici măcar că va veni o zi în care va putea alege dacă să flămânzească sau nu.

        Se întoarse cu spatele la ceilalți căutând cu privirea sticla. O auzise ciocnindu-se de ceva și voia să vadă dacă se spărsese sau nu. Ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit era să se taie în cioburi.

        Miji ochii în semiîntuneric încercând să distingă forma sticlei sau a cioburilor. Dădu în schimb cu ochii de o greblă de strâns frunze. Mai mică decât cea care încadra fereastra, dar care avu un efect la fel de puternic.

        —Ultima dată când mi-am văzut mama aveam patru ani. Eram în pragul orfelinatului.

        Vorbi greblei uitate pe podea, cu coadă scurtă și dinți răriți din cauza folosirii îndelungate. Cândva avuse una la fel. Roșie cu coada tăiată pentru ca el să-și poată imita părinții atunci când curățau curtea din spate. Atunci când avea o curte ... și o casă.

         Mama n-a putut avea grijă de mine. Tata plecase luând cu el toți banii și lăsându-ne datoriile. Casa a plătit o parte dintre ele. Cele două locuri de muncă ale mamei altă parte. Iar la final eu le-am plătit pe restul.

        Se întrebase de multe ori cum de totul s-a întâmplat atât de repede. A avut o familie normală, cu părinți iubitori, cel puțin în concepția lui. Apoi totul a început să se destrame.

         La început a crezut că viețile se dărâmă în timp. Că e nevoie de zile sau chiar săptămâni până să distrugi complet un om. N-a crezut niciodată că ai putea distruge trei cu doar două vorbe și o privire fugară plină de înțelesuri și promisiuni.

        —Tata nu a fost un împătimit al petrecerilor. Nu bea nici măcar acasă, iar de făcut ochi dulci pe stradă vreunei pipițe nici nu se punea vorba. Însă munca, chiar dacă-l înnobilează pe om, îi asprește pielea, îi fură strălucirea, adună frumusețea cea fragilă și o ascunde în spatele ridurilor și a bătăturilor, pentru a o proteja. Astfel o ferește și de ochii lumii. Munca i-a furat frumusețea mamei și a ascuns-o de tatăl meu.

        Tăcu brusc simțind că a spus prea mult, prea repede, prea tare. Era obișnuit să vorbească în cuvinte simple și puține. Monologurile nu i se potriveau. Se ferea de ele ca dracul de tămâie, iar când mintea începea să le conceapă erau alungate cu orice îi putea încețoșa încrengătura de gânduri.

        —A fost de ajuns o cină la un restaurant cochet. Sfârșit de an sau cam așa ceva. Toți angajații au fost chemați. Ca să fiu sincer nu era nicio ocazie mai bună de a face câteva favoruri pentru a avansa. Până la urmă nimeni nu ajunge în vârf dacă nu e gata să calce pe cadavre.

        Își imaginase adeseori cum se desfășuraseră evenimentele. Tatăl lui nu era vârful fără de care compania s-ar fi dus de râpă, aflase asta ulterior. Dar munca lui era importantă, iar el respectat de colegi. Vârsta și poziția n-au putut opri intențiile unei stagiare dornice de putere și respect.