Ultima dată când...

Vlad

        Să golească sticla durase mai puțin decât își imaginase. Alcoolul binefăcător îi încălzise trupul, însă nu și mintea. Aceasta rămăsese blocată undeva întră destăinuirea Mariei și proprii lui demoni. Ar fi vrut să facă o glumă, să povestească o întâmplare amuzantă ori ciudată din viața lui. Dumnezeu știe că avea destule.

       Dar n-ar fi fost drept. Maria începuse o reacție în lanț. Nu poți povesti ceva atât de intim, atât de dureros și să primești în schimb câteva zâmbete încurajatoare și o poveste despre cum a ajuns el să doarmă gol pușcă pe podeaua din sufragerie în noaptea de revelion. Trebuie să primești fix ceea ce ai dat și să speri că vei putea să cari povara altuia.

       Căci asta înseamnă de fapt să te destăinui. Să pui altcuiva în cârcă problemele tale și să speri că măcar pentru o vreme le va căra el sau ea pentru tine.

       Vlad puse sticla pe jos cât de încet putu. Trăgea de timp cât putea de mult, sperând că vreo amintire salvatoare îi va veni în minte. Zile negre avusese destule, sigur vreuna se putea ridica la așteptările celorlalți. Doar să o găsească pe cea potrivită.

      — Ultima dată când... începu el atunci când îi răsări în minte o amintire destul de rușinoasă. Avea legătură cu o încurcătură mai mare pe care tot el o crease, însă i se partea aia i se părea potrivită. Asta până dăduse cu ochii de chipul Mariei.

      Își ascunse fața în timp ce povestise, dar nu putu să-și ascundă privirea de la sfârșit. Se zăreau lacrimi neplânse, și chiar dacă acum emoția i se potoli tulburarea încă se zărea în ochii ei. Părea atât de mică și fragilă. Îi aducea aminte de Amara și de cât de timidă obișnuia să fie. De candoarea și bunătatea pe care le arăta tuturor. Și cât de mult s-a schimbat după.

      Și apoi nu se mai gândi la nimic. Sora lui îi acaparase amintirile, făcându-l incapabil să găsească vreuna de care să se agațe. Lăsându-l vulnerabil în fața trecutului și a greutății pe care o cărase vreme de șase ani.

       — Ultima dată când am lovit pe cineva am ajuns la închisoare.

      Nu-și aplecă trupul deasupra podelei așa cum făcuse Maria, însă ochii rămaseră pironiți în cuiele vechi și ruginite care fixau lemnul la locul lor. La fel și cuvintele.

      Îi era greu să vorbească. Deja spusese tot într-o singură frază și aștepta ca ceilalți să se ridice ori să se îndepărteze de el. Oamenii făceau întotdeauna asta. Se încordau atunci când îi vedeau tatuajul, ori când auzeau zvonurile ce apăruseră în urma lui. Se mutase ani buni, însă mereu trecutul era în spatele lui, alături de el, iar uneori cu un pas în fața lui. Mereu ai să găsești pe cineva care sigur știe mai bine decât tine cine ești, ce ai făcut și de ce ești în stare. Și mereu se va găsi cineva care să-i avertizeze pe ceilalți în privința ta.

       — Am o soră, vorbi el cuielor, așteptând ca acestea să se ridice din lemn și să-l judece. Are nouăsprezece ani acum și chiar dacă e majoră, mereu va fi sora mea mai mică, practic un copil. Am îndrăgit-o încă de când părinții mi-au pus-o în brațe. Știți cum se spune, că bebelușii sunt cele mai frumoase ființe de pe pământ? Ei bine ea nu era. Era numai pliuri de piele și porțiuni roșiatice, iar smocul de păr roșcat din creștetul capului o făcea să pară un spiriduș. Și totuși atunci când a deschis ochii și m-a privit mi s-a părut cea mai frumoasă și neajutorată ființă de pe pământ. Așa că i-am promis fără să mă gândesc că o voi proteja. Dacă aș fi avut mai mult de opt ani atunci, poate că aș fi știut și cum să o fac.

       Găsi puterea să-și ridice privirea către ceilalți și să le înfrunte judecata atunci când rosti și continuarea:

      — Ultima dată când am lovit pe cineva am ajuns la închisoare. Voia să-mi rănească sora...sau cel puțin așa am crezut.