Mister în octombrie

Prolog

                                                                                     P R O L O G

        Toamna a fost întotdeauna anotimpul meu preferat. Adoram culorile ce îmbrăcau peisajele, covoarele de frunze din parcuri, vântul ce le împrăştia, zilele ploioase în care puteam citi, serile friguroase în care mă ascundeam în plapuma caldă şi pufoasă. Cu toate că natura era moartă, simţeam totul ca şi când ar fi viu în sufletul meu. 

         Banca mea din parc era pustie, ca de obicei. Câteva frunze de culoare arămie erau aduse în bătaia vântului. Soarele nu se ivea printre norii deşi, se pare că ploaia avea să urmeze. Mi-am tras mai bine eşarfa pe faţă, trăgându-mi, la rându-i, şi pălăria neagră mai bine pe cap. Aveam în mână caietul de care nu mă puteam dezlipi. Lăsând frunzele aşezate lângă mine să-mi ţină companie, am privit minute în şir grandioşii pomi ce acum erau goi. 

         Păreau trişti. 

         Fâstâcindu-mă, am scos pixul din buzunarul hanoracului. Genunchii erau acum situaţi la piept, pe aceştia am deschis caietul şi am început să scriu despre tristeţea copacilor. Fuseseră părăsiţi. Probabil, acum sufletul lor era gol şi pierdut. Nimeni nu-i înţelegea. Priveau trecătorii, care şi aceştia deveneau tot mai puţini, în speranţa că le vor mai alunga singurătatea şi melancolia ce nu le dădeau pace. 

         Sufletul meu se aseamănă mult cu al lor. Pare ciudat, nu? Asta-mi tot spun şi eu, dar situaţia mea m-a făcut să-i înţeleg şi să mă simt exact ca ei. Singură, nostalgică, ciudata de pe banca din parc. Fata inocentă ce tânjeşte doar la iubire. Iubirea părinţilor, iubirea animalelor de companie, iubirea... nu mai contează. Uneori, chiar dacă nu vrei, te obişnuieşti. Te obişnuieşti să trăieşti singur, să te descurci singur, să faci toate lucrurile singur. 

           Exact aşa sunt şi copacii toamna. Sunt părăsiţi de către frunze, sunt forţaţi să se obişnuiască fără ele, devin nostalgici, privesc oamenii din jur care par fericiţi. Nu poţi spune cu certitudine dacă sunt sau nu fericiţi. Toţi preferăm să ne punem măşti pentru a nu ne dezvălui sentimentele şi tristeţea ce tronează înăuntrul nostru. Nu spunem ce simţim de fapt atunci când suntem întrebaţi de frică să nu părem slabi. De parcă am avea ceva de câştigat... Doar suntem prea orgolioşi, asta e tot.

             O picătură de apă s-a zdrobit brutal de pagina caietului. Oare ploua sau doar plângeam din nou? Am ridicat capul, uitându-mă la cer. Mai multe picături s-au repezit să mi se prelingă pe frunte, pe obraji, pe buze. Ploua. Cerul plângea din nou. Am închis caietul, azvârlindu-l în geantă de teamă să nu se deterioreze din cauza apei. Picăturile deveniseră tot mai abundente încât abia puteai vedea în zare, iar sunetul produs de acestea la contactul cu pământul devenea tot mai puternic. 

              Eram grăbită, iar hainele mele erau deja ude. Alergând încet, m-am îndreptat către trecerea de pietoni. Cizmele de catifea erau şi ele distruse din cauza bălţilor prin care călcasem atunci când alergam zâmbind. Semaforul arăta culoarea roşu, dar nicio maşină nu era prin preajmă. Totul părea pustiu. Am ignorat culoarea şi mi-am continuat drumul, traversând cu paşi rapizi. Sunetul unor cauciucuri de maşină ce alunecaseră la frâna bruscă, m-a făcut să tresar speriată. Probabil se auzise în tot cartierul la cât de puternică a fost frâna. O maşină neagră se oprise brusc la câţiva paşi de mine, evitând dezastrul ce avea să urmeze. Am înghiţit în sec, prinzând cu dinţii puternic buza inferioară şi am expirat aerul, inhalând altul speriată. Din cauza ştergătoarelor ce se mişcau frenetic, nu am putut deduce chipul şoferului. Am rămas încremenită cu ochii la maşină timp de câteva minute, după care am alergat speriată pe strada unde blocul în care locuiam era situat. 

                   Am fost pe-aproape să mor.