Despre nimeni și nimic

Mama: ultima îmbrățișare - Emoțiile animalelor care ne fac oameni

     Servus!

     -Ce faceți?...Eu sunt bine, tocmai ce am venit de la grădina zoo cu o carte interesantă și o poveste nouiă. Despre „Mama: ultima îmbrățișare" am auzit acum doi ani de la un profesor, dar abia acum am ajuns să citesc această carte datorită cuvintelor de laudă ale profesorului despre ea.

     Fără să ne dăm seama, noi considerându-ne persoane raționale, facem multe lucruri care seamănă cu comportamentul altor primate: frica intensă care poate provoca vomă, ne mirosim adesea propria mână după ce am strâns-o cu altcineva sau pielea de găină, acestea sunt câteva exemple.

     Așa cum spunem că aveam rațiune, așa avem și emoții și senzații, care, apropo, nu sunt același lucru, iar cunoașterea lor este imperfectă. Acesta este și motivul pentru care autorul a lucrat cu ființe lipsite de limbaj, deoarece senzațiile lor nu oferă informații greșite. De asemenea, emoțiile sunt cele mai vizibile din viața noastră: „Emoțiile pot fi alunecoase, dar, în același timp, sunt și cele mai proeminente aspecte ale vieții noastre. Ele dau înțeles tuturor lucrurilor." Mama: ultima îmbrățișare, p. 19. Un alt lucru pe care îl avem în comun cu primatele este exprimarea emoțiilor, aceastea exprimându-și-le în mod asemănător cu noi.

     Autorul ne releatează îmbrățișarea dintre „Mama", un cimpanzeu, și Jan, un zoolog, ca fiind atât de umană, încât aceast gest este aproape sigur propriu primatelor. Întâlnirea dintre cei doi a fost posibilă deoarece avem foarte multe emoții în comun cu celelalte animale. Un alt episod povestit în carte și care m-a emoționat este momentul în care Kuiff, o femelă cimpanzeu, își alăpta fiica adoptată cu un biberon: „«Dacă ăsta este un animal, atunci eu ce sunt?» Dar apoi, ca un adevărat hipiot, am ajuns să „mă iau la trântă" cu acest comportament pe care generația mea îl condamna, dar care era atât de comun antropoidelor. În loc ca acest lucru să-mi afecteze modul în care priveam antropoidele, am început să-i înțeleg mai bine pe cei asemenea mie." Mama: ultima îmbrățișare, p. 39.

     Cimpanzeii înțeleg cine pe cine domină în mediul înconjurător și cine are relații cu cine, această caracteristică numindu-se conștiință triandică. Animalele posedă și ele un control al emoțiilor: „Unii filozofi au susținut chiar că ceea ce ne plasează pe noi ca specie într-o categorie aparte este capacitatea pe care o avem de a ne stăpâni impulsurile, idee legată de liberul-arbitru. Totuși, la fel ca atât de multe alte pretenții legate de unicitatea umană, și aceasta iese cu siguranță din discuție. Dacă o pisică ar ceda imediat impulsului său de a se repezi după o veveriță, în loc să se furișeze lent spre ea, ar rata încercare după încercare." Mama: ultima îmbrățișare, p. 48. Autorul ne spune că urechile sunt un dispozitiv foarte eficient de semnalizare, urechile noastre imobile fiind un handicap.

     Cartea dă și câteva informații din domeniul chimie, și anume despre oxitocină. Se continuă cu un subcapitol despre doliul la animale și vreau să amintesc aici despre studiul zoologului american Patricia cu privire la câinele său și la cel mai bun prieten al lui: „Elefanții culeg colții de fildeș sau oasele câte unui membru mort al turmei, le țin cu trompele și le trec de la unul la altul. Unii elefanți se întorc ani la rând în locul unde a murit o rudă, numai pentru a-i vedea și atinge rămășițele." Mama: ultima îmbrățișare, p. 58.

     Autorul continuă cu ideea că este posibil ca fiecare animal să aibă propria viață mentală, propriile emoții șamd. Prin această idee se poate explica prădătorii și prada care au un repertoriu diferit unele de celelalte. Noi ne asemănăm cu prădătorii, de aceea ne și înțelegem atât de bine cu animalele noastre de companie, pentru că și ele sunt, ce să vezi, prădători.