Îmi iau geanta de pe scaun și plec de la al cincilea interviu din ultima săptămână. Nu sunt capabilă să înțeleg cum de nu am fost acceptata de nimeni, toți mi-au spus aceiași frază blestemată ,,Vom reveni cu un telefon cât de curând!", dar niciodată nu primesc un răspuns.
Scot telefonul și o apelez pe mama:
-Hei, mamă! spun cu un glas scăzut.
-Bună, puiule! Cum a mers? mă întreabă ea curioasă.
-Cred că...,
-Hei! Nu lăsa asta să te descurajeze! mi-o taie mama.
-Era de așteptat, deci. murmur eu trista.
-Mi-am dat seama din tonul tău.
-Sigur nu pentru că sunt incapabilă în a-mi gasi un job? o întreb bosumflată.
-Am încredere că vei găsi ceva până la urma! mă consoleaza ea.
-Eu nu prea cred asta... Tu ce faci? încerc să schimb subiectul înainte de a începe să vărs lacrimi cât pentru un spectacol de 1 ora a unor fântâni arteziene.
-Muncesc, ca de obicei. Poți face ceva tu de mâncare când ajungi acasă, te rog? Mai ai si rufele din coș de băgat la spălat și să îl ajuți pe Cooper să își curețe camera... Îmi pare rău că trebuie să faci doar tu asta, Rosie! zice ea cu o urmă de milă în glas.
-Mamă, în primul rând măcar atât să fac și eu pentru tine, iar în al doilea rând, îl am pe Cooper și o să mă ajute el la toate.
-Te iubesc enorm, da?
-Știu, iar eu te iubesc la fel! Nu te mai rețin, mama, mergi înapoi la munca...,
-Pa, scumpo!
Închid apelul și mă uit la ceas exasperata: 12:37. Îmi arunc privirea către strada aglomerata, chiar dacă nu e ora de vârf, mașinile stau bara la bara în cozi destul de lungi ca sa te scoată din sărite așteptând în fata semaforului care parca nu vrea sa isi mai schimbe culoarea.
Îmi pun iar privirea pe telefon. Intru în contacte și apelez numărul Mayei, am nevoie de cineva sa mă ajute sa ies din starea asta, iar ea e persoana potrivită. Duc telefonul la ureche și mă rog ca ea sa îmi poată răspunde.
Te rog sa nu fii ocupată! Da sa nu fie ocupată!
-Hey, floricico? Cum a mers interviul?
-Dacă mai îmi zici o data 'floricico', iti pun sare în băutură! Știi ca nu glumesc! o ameninț eu.
-Deci nu a mers, spune ea.
-Nu știu de ce mai sper, sinceră sa fiu!
-Speranță moare ultima și ca tot vorbim de sperata, eu sper doar sa nu mă omori... Promite-mi doar ca nu mă omori!
-Pentru numele lui Dumnezeu, ce ai făcut? reactionez cu inima în stomac la vorbele ei.
-Uite, știu ca nu vrei sa faci asta, dar pentru moment nu ai alta opțiune și s-ar cam putea ca eu sa fii vorbit cu o prietena care lucrează la firma lui... îmi explica ea agitata.
-Nu continua! o zoresc eu.
-Tom Carter și tot în mod absurd sa te fii angajat la firma lui ca asistenta în marketing. Te rog din inima nu tipa la mine! spune ea fără sa respire desi eu o avertizasem sa se oprească.
-Ce mama dracului ai făcut? tip eu și câțiva trecători se opresc în mijlocul străzi sa se uite la mine, o nebuna care sta țeapănă în mijlocul trotuarului blocând drumul.
