Foaie goală

Capitolul 2 Scepticism

Era zăpușeală, casele și blocurile dărăpănate în stil sovietic, luceau în iluzia căldurii, ca bălțile de octombrie, crăpăturile asfaltului mat șiroiau sub picioarele mele ca un banci de viermișori subțiri și amețitori. Furorile lunii August dădeau năvale capului meu tăbăcit de mahmureală și nostalgie. Totul era așa de ciudat acum, chiar că orașul sa schimbat, pare mai monoton ca înainte, pustiu, dea bea zărea oameni, dar tot mă întreb ce caut aici? În flocoșimea acestei stațiuni a morții, și de unde mi-a venit în primul rând ideea de stațiune a morții, era ca o amintire dintr-un vis totul, probabil ca acum îmi vin gândurile visate pe mașină. Vad imagini dintr-un vis macabru, eram însoțit de un ins fără globi oculari cu pielea moartă ce învăluia un schelet strident și haotic, de culoarea mâlului, nu de maiestosul domn Cantemir. Aceste frânturi de amintiri par așa de reale, ciudate din toate punctele de vedere. Trotuar-urile mă ghidau fix către umila mea casă părintească, mortuarul amintirilor mele maladive și porcoase. Încep să îmi aduc aminte, parcă ar fi fost ieri, de ziua în care am luat-o pe ulei, ziua în care am cunoscut- cu adevărat pe Eva, acea ființă suplă, albă ca mierea de rapiță, acel zâmbet obscur, scos din filmele de groasă, încă îi vad acea prrivire seducătoare, și acei ochii ca de gheață proaspăt spartă și fărâmițată, topită de părul ei roșcat ce mocnea pe scalpul ei de zăpadă, era ca o zeiță a morții, a morții sufletului meu. Pâna la urmă tot ce a fost bun de făcut în privința mea a fost să îmi devasteze mintea. Ma sedus, îngropându-mă în șarmul ei abracadabrant torturându-mi inima din toate punctele de vedere, lăsând-o să se sfărâme în derivă și suflată de vând ca un morman de cenușă umană, aruncată în comemorarea mortului. Țin minte când ma îmbrâncit dintr-un tren marfar în care am urcat habarniști către o nouă destinație adorabilă de a noastră. Am aterizat pe iarba moale și ea direct în brațele mele, am petrecut toata seara în aceea poziție admirând trenurile ce treceau și optând pentru altă dimineață, făcând dragoste în roua dimineții până la răsărit, apoi ne-am tirat înapoi cu ocazia spre casă. Ce ciudat îmi amintesc acum perfect mașina cu care am luat autostopul, era un Mercedes-Benz, identic cu cel al lui Albert, doar că tipu avea în jur de treizeci de an și purta o cămașă cu mânecă scurtă neagră decoltată, și o pălărie de culoarea opalului, cu o mustăcioară asemănătoare cu cea a lui Cantemir. Era sfâșietor, cum? Oare e posibil să fi fost tot el? Imposibil, dar ne-a lăsat fix în fața biserici. Nu am vorbit deloc tot drumul, stăteam lipiți pe bancheta din spate, îngroziți de aerul șoferului. Aopi când am ajuns în fața biserici, chipul ei a devenit sobru, cearcăne au răsărit împrejurul ochilor frumoși pe care îi purta. Ma privit încă odată cu frică și mi-a spus plângând că nu mai putem continua relația aceasta și că nu se simte în siguranță în preajma mea. Gura îmi amorțise complet, parcă îmi era străină, clențănea ambiguu un ok rablagit. Am plecat cu o tensiune aprigă în piept și cu o minte goală ca miezul unui pai. De atunci nu am mai avut încredere în propria persoană, nu am mai reușit să mai pot ține o conversație cu o fată din cauza stimei moarte de sine. Și asta nu a fost tot, peste ceva timp sa combinat cu un prieten și eu ca un masochist sentimental nu am rupt legătura cu ei, înnebunind pe parcurs, am început să iau pastile și să decad într-o depresie cruntă. Parcă în acea zi orașul mi-a zâmbit, feroce ca o nevăstuică turbată de rabie. Era viu în acel moment, simțeam cu inhalează suferința, deasupra mea, îi puteam vedea pulsul prin pământul cenușiu, puteam să îi aud mugetele în surdină. Reprim suferința pe partitura mea tenebroasă. Antipsihoticele îmi rod memoria și molfăie din creativitatea mea odată dibace și zemoasă ca un nor plin de culori după ploaie. Cu o țigaretă pe jumătate fumată, stau pe treptele reci de beton din casa scării. Ascult, și aștept, să se termine odată cearta ce a izbucnit fără motiv între ai mei părinți. Ca de obicei mama mea îți imaginează diverse scenarii fără sens și da vina pe tatăl meu ce o face în toate felurile și zbiară fără milă. Sunt mai mult ca obișnuit cu asemenea intervenții, prea multe certuri și scandaluri au avut loc în această casă zdrențuită și terifiantă, în acest oraș măsluit de tentaculele diavolului. Încă o vorbă pe care nu mi-o amintesc ca am fi folosit-o vreodată, ceva îmi tot bagă cuvintele astea. Deschid ușa și observ mica nevăstuică camuflată în câine ce zvâcnește în fața mea și începe să se zvârcolească ca un porumb uscat pregătit să devin floricea. Părinți mei se opresc din bolborosit și se îndreaptă pragmatic spre mine. -Jiimm! Ce mare încântare că ai venit, hai stai jos eu cu nesimțitu asta, chiar nu ne așteptam la așa musafir. Spuse nerăbdătoare Ingrid, mama mea, era mai micșorată și grăsuță cu același zâmbet zgriat pe chipul ei traumatizat și extenuat. -Nu ai mai sunat... Nu ai mai dat nici un semn de viață. Spune din nou mama mea îngrijorată ca de obicei. Mă prinde în brațele ei, strângându-mă ca un mic calamar. -Cum mai e cu locul ala de muncă, Jim? Tot la fel de cacat? Rostește ironic Arthur, tatăl meu. -Totul e la fel, de aia am plecat. Și nu am mai vorbit, nu prea suntem o familie vorbăreață, fiecare își vede de treaba lui. Durerea e de neînlocuit în acest loc. Simt cum îmi redobândesc gândurile neplăcute întocmite chiar în această cameră. Pereți albi și pătați de rutina timpului mârșav, tristețea nemăsurabilă încarcerată sub tastatura acestui laptop ce zace chiar în fața mea, pe biroul de cabanos, luminat de becul gălbui ce îmi aprinde vechea cameră întunecată ca și mintea mea. Tulburător e puțin spus, pieptul mă gâdilă ca un șiroi de căpușe proaspăt înfipte în cordul meu firav și îmbibat în cafea și nicotină. Viziunea blurată și deluzională, totul se combină, culorile, obiectele, forme noi ies la iveală, tentacule vișini ce îmi smulg pielița oculară și o mestecă ca pe un șorici dat cu sare. Urletele câinilor urmate de țipete de copil, ce este sfâșiat și mutilat chiar în spatele minți mele. Mii de amintiri, mii de gânduri. O gândurile acestea mă anchilozează, parcă ar fi niște schelete ambulante ce se destrăbălează pe substanța mea cenușie, cauzând pagube ireparabile. Nu știu ce sa fac. Nu știu ce simt cu adevărat, evident cine sunt, în acest plagiabil moment, aș putea fi oricine, orice, chiar și un anorexic blănos și bălos ce caută hrană prin puțul în care a fost azvârlit de umanitatea crudă și inexplicabil de psihopată. Îmi aduc aminte de nopțile petrecute cu fete necunoscute de pe internet, momentele în care mă îndrăgosteam orbește de o poză și sufeream după fantome fără față, după marea fantomă a vieții mele. Cu o față angelică și un corp transparent și gelatinos ce se contopea cu emoțiile mele, infectându-le cu zeamă toxică și cu gărgăuni bezmetici, ce încă se torpilează în suflul meu bazaconic și perturbat de neliniștea ei carnale. Sunt sensibil, mult prea vulnerabil și docent, orbit de orice tipă ce îmi oferă umpică afecțiune și atenție, sunt un sclav al emoțiilor, voi sfârși dezmembrat de propria mână și țipat în tomberonul de sub geamul de lângă caloriferul fragil și ruginit ce zace lângă trupul meu neînsuflețit. E oripilant să tot vezi un tip ușuratic cum suferă în tăcere, cum își expulzează demonii în propriul orgoliu și suflet murat de spaimă și tristeți. Nu mai știu nici măcar ce gândesc, ceea ce trebuie să gândesc, absolut totul se șterge din spasmul meu iritabil numit minte. Jetul apei mizerabile curge, neîncetat curge, și se răsfiră prin crăpăturile căzii albe-gălbui ca tenta bezelei proaspăt coapte, eu aștept. Căldura se profilează sub formă de abur pe oglindă. Ușor îmi introduc tălpile transpirate în balta fierbinte și mă înec ca o pisică tristă în apă. Ochii se închid ușor umeziți de lichidul inodor și incolor, respirația mi se taie, gândurile ciudate se zăpușesc în fundalul dionisiac din spatele meu, inima bate ușor și diabolic în timpanul meu, aud fiecare picur de sânge cum vibrează ca și curentul în priză. Nimic nu mai contează, până și necesitatea de a respira e incertă și inexistentă. Tot ceea ce doresc e să sfârșească, să las acest oraș să mă digere așa cum trebuia să se întâmple acum mult timp. În momentul în care a râs, când fericirea și viața mea încă purtau suflu. Înainte să distrugă tot. Nu mă pot opri din gândit la acel individ din trecut ce semăna cu Albert. Acea chestie mi-a ruinat viața, acel ins diavolesc, ce era, ce a avut dea face cu relația mea cu Eva, oare a intervenit cumva cu ea, oare de el sa temut, el a făcut-o să se simtă ca o furnică sub papuc, și eu așa neputincios privind-o și nefăcând absolut nimic în acel moment înspăimântător. A fost și vina mea într-adevăr, dar eram năuc, captat în acea transă demonică. Pupilele îmi scăpărau. Erau pe punctul de a erupe norișori de fum sângeriu. Parcă el reflecta în negura lor, atomic și vicios. Nu i-am mai dat importanță strânsorii telepatice și m-am răcnit mental la el, urlând ca din gură de șoim, s-a îndepărtat ușor și mi-a dat voie să părăsesc ghearele sale învolburate în triumf, față de cele două entități firave ce ședeau în spatele său de răpitor. De ce totul sa rezumat la acea fată, nu îmi pot imagina. Fiorul tristeții nemărginită pe care am avut-o, a încetat să existe. Acum e doar o simplă fată pentru mine. Nu o mai văd ca înainte, așa de grandioasă, stoarsă dintr-o lume fantastică. Dar cicatricile nu se mai șterg, rămân unde au fost instituite, vânjoase și atroce. Felul în care mă simt, acest damf de monotonie și de moleșeală, de lene incurabilă. Depresie pură, mușamalizată de o vastă paleta de pastile psihiatrice. O dar o simplă pastilă nu îmi poate șterge fantasma ce bântuie prin a mea minte. E cumplit, cum îmi vine să cad în gol, să sfârșesc odată. Stropii ploii se aștern domol pe solul betonat, imitând sunete de ciupituri. Apa continua să curgă, și în vană și afară. Chiar și în mintea mea, o da ce curge în capul meu. Potopul se tulbură. Totul devine haotic, dar este normal, este complet regular din punctul meu de vedere, de fiecare data trece în aceeași repriză de agonie. M-am obișnuit dar bine înțeles ca sufăr de fiecare dată. Același amalgam de atrocități emoționale ce se înfruptă din sufletul meu beteag. Vin și pleacă. Părul vâlvoi se prelinge ușor, cleios, în umezime. Licăriri, urmate de tornade minuscule. Totul muge. Îmi vad propriul corp de la înălțime, privesc cum mă mișc flacid în băltoacă. Picioarele se bălăngăneau în gol, ca niște aripi de vultur, ce planează în văzduhul aspru ca șmirghelul. Pictograma începe să se înroșească, sânge peste tot. Rozaliu, frumosul rozaliu, pune stăpânire pe peisajul. Mă ridic încet și precaut din vană, sângerând din cap până în picioare, și apuc un prosop. Mă șterg, trag niște țoale moi pe mine și mă arunc în patul pufos. Mii de imagini necontenit de zburdalnice se destrăbălează pe plan astral, acolo sus în ale mele gânduri. Ochii se mișcă cu viteza luminii în toate părțile, parcă ar avea propria lor conștiință, se zbat pentru a evada din cușca globului în care sunt captivi. Dar în cele din urmă mă pierd în ele amintiri malformate, fugitiv în viitorul inexistent. Adorm în sfârșit. Ca de obicei particulele acide ale lumini, îmi penetrează pleoapele, atacându-mi retine cu furie desăvârșită. Mă ridic ca un balaur înfrânt, din patul lăptos și trepidez spre ceașca aceea inevitabilă de cafea. Bine înțeles în căutarea eliberări de ghearele somnului. După ce evadez din somnolență îmi aprind o strașnică, revigorantă, țigară de dimineață. Masa de cireș aspră și vertiginoasă îmi roade ușor coatele mele deformate. Aerul înțepător îmbâcsit de tutun, se joacă cu stomacul meu gol pușcă, dar pășesc pe culoarul morții și mă îndepărtez de bucătărie, înapoi în dormitor. Fără pic de idee, în privința faptului la ce voi face în această zi odioasă. Cărnoasă jugulara mea se strâmbă în poziții ciudate, imitând diverse sunete macabre. Clădirile dărăpănate îmi fac cu ochiul chiar acum, din perspectivă ploioasă și libidinoasă, străzile ciuruite, pulsează sub tălpile mele din nou. Nu știu ce să fac, dar probabil mă voi plimba haihui. Depănăm niște amintiri firave, cunoaștem noi oameni, noi înfățișări ale orașului. Cine știe, ce prestează vechiul meu orășel în spatele măștii sale întunecate. Brusc simt un fior pe șina spinări. Nu orice fior, ceva straniu, puternic apăsător, parcă era solid, tare și lichid în același timp. E dezgustător, mai ales izul de canal, ce împodobește cartierul. La colțul din dreapta al intersecției se află o alimentară închisă am, dar pe vremea mea, în copilărie locul acela era sfânt. Adunam monede ce le găseam peste tot prin dulăpioarele casei sau chiar și pe stradă, doar ca să îmi iau bomboane sau înghețată. Era de al dreptul extraordinar cât de multe puteai să îți cumperi pe vremea aia doar cu câțiva bănuți. În spatele magazinului se afla un parc, dar nu orice parc. Era baza principală a grupului meu de prieteni, asta și aprozarul unui prieten, unde ne petreceam timpul întocmind diverse idei, și ascunzându-ne de inamici, care, desigur erau copii mai mari sau adulți pe care îi enervam cu glumele noastre prostești și acțiunile macabre pe care le mai făceam din când în când, ce ne punea orașul să facem. Sacrificam animale, atacam oamenii si ne băteam joc într-un fel hilar pentru noi, de ei. Dar eram doar copii, nu știam ce făceam, când furam porumb sau călcam pe florile vecinilor, sau diverse acțiuni din acestea. Era magnific, când puteam face orice, fără a mă plictisi sau a regreta.