M-am trezit. Un individ scufundat într-o lume lipsită de sentimente, emoţii, copilării, într-o lume în care culoarea gri este prezentă în toate secundele. Nu ştiam ce se întâmplă, eram debusolat total, pierdut într-un amalgam de copaci fără frunze, case fără proprietari, corpuri fără suflete. Căutam, căutam, căutam...ce căutam? Ce caut şi acum...ce caut şi acum? N-am nici o idee. Probabil caut cheia de la uşa de care mă tot izbesc în timp ce încerc să înaintez printre cadavre.
Mă nasc, trăiesc, mor
Iubesc, urăsc, şi rămân singur
Deschid ochii, privesc şi îi închid la loc
Urăsc, iubesc din nou, şi rămân singur.
Dulcea iubire. O coardă jucată de mulţi fiind cea mai plăcută la auz. Dar odată ce rugina se aşterne pe dânsa, nu mai există cale de întoarcere. Coarda se rupe, o joci în continuare, lasă în tine zgârieturi şi plăgi adânci, în care se nasc infecţii, infecţii care rămân stăpâne pentru a îţi privi căderea. Boli, halucinaţii...lumi noi se nasc într-o minte afundată din ce în ce mai mult în iluzii deşarte. Gândacii colcăie prin muşchi şi oase, viermii-şi ridică imperii prin intestine. Slăbeşti, speri c-o să supravieţuieşti, te minţi, te ridici, şi cazi brutal, lovindu-te de podeaua rece pe care cad lacrimi şi petale uscate. Aştepţi o mână de ajutor, dar aştepţi degeaba. Privirea îţi e la pământ precum un pom lovit de uragan. Plângi, disperi, zbieri, mori încet.
Am privit, şi ochii mi-au murit
Am trăit, şi inima mi-a stat
Am scris, şi pana mi-a înlemnit
Am căzut, şi-am crezut că m-am ridicat.
