O, tu, clepsidră ce-mi aminteşti sfârşitul cu fiecare fir de nisip căzut, ce e nemurirea? Dacă te sparg, şi nisipul din tine va fi purtat de vânt peste tot, ating nemurirea? Sau doar îmi lungesc agonia? Dă-mi un indiciu, un sărut, o palmă, o lovitură puternică care să-mi răscolească sufletul, care să mă transforme-n haos. Te-am văzut încă de la început, erai acolo. Un ceas cu schelete de lemn ce avea să devină putred, cu o statură falnică de citadelă, cu un miros de trandafiri din piatră. Care îţi e scopul? Probabil acela de a îmi readuce aminte iar şi iar că tot ce fac, are un preţ. Fie el o secundă sau un secol. Risc. Te sparg, cad în genunchi şi zâmbesc morbid. Ce urmează acum?
M-ai atins şi ţi-am căzut la picioare
Te-am atins şi n-ai schiţat nimic
M-ai ridicat şi m-ai învăţat culoare
Te-am doborât şi te-am închis în timp.
Îmi pare rău, iubito. Îmi pare rău că a trebuit să-mi arunc cascadele de furie spre tine. Îmi pare rău că mi-ai oferit lumină, iar eu am pălit-o. Îmi pare rău că nu am putut fi Soarele tău. Ţi-am promis...şi mi-am promis că-mi voi seca râurile de ură acidă ce lasă găuri în ale noastre braţe împreunate, că voi reaprinde felinare pe al nostru drum învelit de noapte. Lasă-ma să îţi arăt că pot întoarce lumea la 180 de grade, că sunt tot ce ai nevoie...soarele şi luna, norii cu furtuna, gândul şi cuvântul, cerul şi pământul. Iartă-mă...
Păşesc în citadelă, frica îmi e ghimpe
Fratele mai mare al coastelor mele
Pereţii vor a mă îmbrăţişa, şi se aprinde
O stea mai pură decât celelalte stele.
