Halucinație cu pene de sânge

Un simplu început *

Un alt răsărit, încă o zi în care sunt bagajul uman al părinților mei. Călătoresc des, nu știu dacă m-am oprit vreodată într-un oraș și mi-am făcut prieteni sau dacă mi-am cumpărat măcar un breloc dintr-un magazin. Simt că zbor fără destinație, totul se simte aievea și totuși parcă nu se mai simte nimic. Un continuum în care eu devin absentă. Privesc în dreapta la părinții mei absorbiți de mireasma gustărilor oferite de compania aeriană, nerăbdători să deguste croissantele cu zmeură, iar apoi în stânga mea la un individ care adormise.
Crezusem c-a murit, însă privindu-l intens preț de câteva clipe mi s-a părut că zâmbește și că buzele i se împreunau ca și cum ar fi sărutat aerul. M-am întors cu o mișcare bruscă, fără să fi observat cineva. Un sentiment patetic de vină m-a cuprins subit, parc-aș fi pătruns precum un străin în sacralitatea minții sale, vizionând scene care nu erau menite pentru ochii mei.

Nu-mi făcea plăcere acest zbor, iar asta era limpede. Poate că lipsa de ocupație, pe care încercam s-o ignor analizând insistent ceea ce se găsea în jurul meu putea fi una dintre cauze. Am simțit nevoia să ofer plămânilor o cantitate mai mare de aer, așa că inspir profund și-ncep să tușesc, înăbușind sunetul deoarece n-aș fi dorit să devin ținta prea multor priviri. Mă aplec cu grijă și culeg sticla cu apă de la picioarele mele. În același timp, avionul parcă e absorbit într-un dans nebunesc, provocându-mi o stare neplăcută. Încerc să deschid capacul, dar mă opresc perplexă căci recipientului i-a crescut un ochi. Îl ating ușor și se deschide deodată, sticla căzându-mi din mână.

- Sunteți în regulă, domnișoară?

Arunc o căutătură buimacă, întâlnind o pereche de iriși chihlimbarii ai unei stewardese, care staționase chiar lângă umărul meu. O fântână vie de zâmbete, atât de intense încât mă blocasem cu totul. Contactul a durat numai o clipă. Apoi, a continuat să survoleze cu privirea pe deasupra capetelor pentru a-i găsi pe cei care aveau nevoie de ea. Speram că nu citise prea multe detalii de pe fața mea. Gâtul îmi era încă uscat, mă aplec din nou către sticla cu apă, o apuc și simt ochiul zbătându-se sub atingerea mea. Cred că mai bine va rămâne să putrezească acolo, voi aștepta până la coborâre. Părea că parcurgeam o zonă cu mici turbulențe, viteza de înaintare crește și pot percepe cum presiunea mă lipește de spătarul scaunului. O forță imperceptibilă, totuși prezentă, mă cuprinde în brațele ei, intrigant de liniștitoare. Îngâna în timpanele mele un zumzet asemănător unui cântec de leagăn. I-am îngăduit să mă stăpânească. Se făcu liniște, acum, puteam să-mi apuc gândurile cu mâna și să le arunc din minte dacă nu-mi mai trebuiau. Această energie căuta compartimentul filosofie despre viață. Cufărul minții s-a deschis emițând un scârțâit intern, ascuns fiind printre rafturile cu urme de luciditate.

"Nimeni nu știe ce înseamnă cu adevărat afirmația inconsistentă a cuvântului viață", îngâna mintea mea. 

"Ce putem cunoaște despre ea, când toate porțile ce i se deschid fulgerător își capturează doar prada?"

Mă străduiam să ignor această voce, nu înțelegeam ce încearcă să spună. Conștiința se arăta cuprinsă subit de o ceață adâncă, iar cuvintele curgeau, fisurându-mi creierul. 

"Ce putem consemna ca fiind o evoluție a omului în aceasta, în dezvoltarea ei atât de nevolnică... precum un intrus în rațiune? Și ce mai poate să primeze din această rațiune, când ea nu mai are rădăcini în creștetul minții, ci se bălăngăne asemeni unui uriaș pendul spart?"

Deschid ochii cu nervozitate, de parcă m-aș fi trezit dintr-un vis într-o realitate ciudată. Privesc în jur, nimic nelalocul lui și totuși ceva era cu siguranță în neregulă. Jocul turbulențelor avea să se termine în curând, căci gigantul zburător se pregătea de contactul cu pista de aterizare. În mod surprinzător, atât de gingaș de parcă n-ar atinge pământul. Destinația finală, aeroportul internațional Honolulu.