Halucinație cu pene de sânge

Musafir *

- Bună, frumoaso, ești nouă aici?

Mă rușinez, încerc să zâmbesc, dar mușchii îmi împietresc într-o strâmbătură nepoliticoasă. Râsul său disipă încordarea din atmosferă.

- Eu sunt Butterjune.

Mi-a întins mâna ca și cum ar fi așteptat ceva. Păstrase un surâs pe chipul cu trăsături încă nefinisate, care inspirau inocență, alături de părul roșcat și ochii de un albastru cenușiu, prin care puteam să-i vizitez o parte din suflet. Cealaltă se pitula undeva în spatele aparențelor. Nu îmi era dat acum să descopăr conținutul misterios al ființei sale. Între timp, aștepta în continuare răbdător, iar eu nu știam ce să fac. Îl priveam naivă, când s-a întâmplat ceva ciudat și mi-a prins mâna într-a lui, scuturând-o ușor. Nu e nevoie decât de un zâmbet purtat de un chip angelic ca să mi se altereze complet abilitatea de a gândi. Îmi explicase că e un gest firesc pe care-l faci atunci când cunoști pe cineva. Eram conștientă de protocol, însă nu mi l-am putut aminti în timp util. E de necrezut, dețin abilitățile sociale ale unei pietre. "Ești cam patetică", îmi reamintește micul meu creier. Cred că a observat schimbarea de pe chipul meu și s-a grăbit să-și ceară scuze.

- Uneori mă comport de parc-aș fi atotștiutor, e ceva la care lucrez, rostește cu o urmă de amărăciune, același surâs persistându-i pe buze.

- Nu-i nimic.

Confesiunea sa nu-și găsea locul aici, uitase că eram o străină. Nu doream totuși să gândesc așa, căci tonul său plăcut m-a ajutat să elimin o parte din tensiune. Și imediat mi s-a înmuiat fața, conturând în cele din urmă trăsăturile unui zâmbet. I-am oferit atâta amploare în sinceritatea sa, încât l-am observat pe tata râzând pe sub mustață. Mă urmăreau cumva? Mușchii mi s-au preschimbat brusc în gelatină. Simțeam că lacrimile așteaptă să mi se prelingă pe obraji.

- Ne mai vedem, mă adresez grăbită băiatului și-mi teleportez corpul mai aproape de ușa locuinței, unde plănuiam să mă retrag.

- Dar nu mi-ai spus care e numele tău, a strigat în urma mea. M-am oprit brusc în fața pragului, fiind aproape să-mi pierd acum și echilibrul fizic, nu doar cel mintal.

- Sunt Stela, i-am zâmbit și am simțit cum zâmbetul îmi acoperea fața cu o amploare nedefinită. Piatra ce mi s-a așezat pe inimă, oricare ar fi fost motivul ei, era încă acolo. Am pătruns înăuntru. Lipindu-mi spatele de ușa albă, i-am simțit fiecare denivelare.

"N-a fost chiar atât de rău, cred că îi sunt simpatică, dar nu într-un mod plăcut, ci mai degrabă într-unul demn de milă".

Oricum ar fi fost, cine știe dacă aveam să-l mai întâlnesc curând, dar nu prea conta. Pătrund mai adânc în casă și ajung în bucătărie, arunc un ochi dezinteresat către piesele de mobilier, câteva dulapuri aveau o nuanță portocalie, dar nu atât de aprinsă, ci mai degrabă apatică. Podeaua era acoperită de gresie, o altă culoare ștearsă. Alte câteva dulapuri negre, chiuvetă, aragaz, toate cele necesare. O singură fereastră. Atât aici, cât și în restul camerelor pe care aveam să le vizitez, pereții se găseau vopsiți în alb. Am continuat să explorez, părinții mei întârziind să apară.

Sufrageria se prezenta înaintea mea într-o deschidere de două ori mai mare decât bucătăria. Natura își făcuse loc în acest cadru lipsit de imperfecțiune, o vază cu flori albe stând cuminte pe o măsuță, iar două ghivece găsindu-se în diferite locuri din încăpere. Exista o canapea lungă și gri, în fața căreia un covor împărțit în dreptunghiuri lipsite de nuanță era străpuns de cele patru picioare de lemn ale unei mese. Din nou, o singură fereastră, de data asta ceva mai mare. Apropiindu-mă de baza scărilor, un tablou destul de sărăcăcios în detalii îmi stagnează pașii, dar nu observ nimic îndeajuns de captivant la el. Mi-ar fi plăcut să explorez aceste lucruri împreună cu mama și tata, deși e doar o altă locuință, vreau să simt că aparțin unei familii. Poate că exagerez din nou. Ridic piciorul drept și-apoi pe celălalt și urc la etaj, imediat auzindu-se sunetul ușii de la intrare care se deschide, de parcă ar fi așteptat să mă car mai repede ca să nu îi deranjez.