E o noapte furtunoasă de octombrie,
Copacii se apleacă înaintea Ploii.
Fulgerele sunt grăbite să îi lumineze calea,
Tunetele înfiorătoare îi anunță prezența.
În cameră stă aprinsă o lumânare,
Focul scapără,
Se frământă, izvorul luminii vii.
O simte, e aproape; se agită.
Ea se apropie,
Intră în cameră și se pornește haosul
Lumile lor se ciocnesc,
Încăperea se cutremură, așteptarea e teribilă.
Vântul se dezlănțuie,
Ei se ating și totul se întunecă;
E beznă,
Așa va fi mereu de acum...
