Penelope

Cum am încercat să te uit

Oricât de mult am încercat, mai ales în acele momente dintre starea de veghe și cea a dulcelui somn, dar și în nopțile în care tânjeam după un vis în pofida neputinței mele de a adormi, nu am reușit să îmi amintesc cum l-am întâlnit. E ciudat, într-un fel, cum visele ni se prezintă atât de aevea. Descartes era obsedat de ideea conform căreia ceea ce vedem sau auzim e posibil să nu fie cu adevărat acolo. Într-adevăr, el folosea această alegorie, dacă mi se permite a o denumi așa, cea a visului, pentru a sublinia însăși esența a ceea ce el a dezvoltat în cadrul filosofiei. Poate că are dreptate. Însă, pentru mine doar visul a mai rămas ca fiind real. Cum amintirile nu sunt mereu ordonate cronologic în sertarele prăfoase și uneori înfricoșătoare ale arhivei minții umane, am ales să mă conving că ceea ce îmi amintesc eu ca fiind vag prima noastră întâlnire a fost într-adevăr întâmplarea în sine, deși știu că e probabil să fi visat. Cert e că era vară pentru că în primăvara anului acela eram încă acasă, îmbătată de ultimii stropi de vin rămași în damigeană.

Nu știu cum a făcut totuși, și probabil că aspectul acesta îmi dă cea mai mare bătaie de cap dintre toate câte mi s-au perindat în palatul intelectului dar și al sufletului, că după o primă întâlnire atât de trivială încât sunt incapabilă să mi-o amintesc, în câteva luni de zile mi-a ajuns atât de adânc sub piele încât până în toamna acelui an deja nu mai știam să respir fără el. Nu era frumusețea sau banii ce m-au făcut să mă îndrăgostesc atât de profund. Avea un fel de a fi. Era genul acela de bărbat ce, fără să fie nici arogant, nici timid, te atrăgea prin privire. De fiecare dată când mă privea era ca un cântec de sirenă. Măcar dacă, asemenea lui Odiseu, m-as fi legat de vreun catarg. Trebuie să recunosc, m-am aruncat în apă. Asemenea atâtor legende marinărești despre sirene s-a petrecut și viața mea alături de el. Știu doar că îl priveam în ochi și simțeam ca și cum mă arunc peste bord și mă tranform în valuri.

Probabil că acesta a fost și principalul lucru de care mi-a fost dor. Lipsa ochilor lui era mult prea mult pentru mine atunci. Mi se părea că am devenit atât de dependentă de cântecul acela de sirenă, încât devenise ceva maladiv, ca și cum aș fi fost dependentă de acea privire. Gândul că nu am să îi mai văd niciodată ochi a fost, într-adevăr, greu de suportat. Toate visele pe care le avusem, toate momentele de după aceea când mi se părea că îl vedeam în capătul scărilor sau în bucătărie, în care vedeam cum carnea lui se usca și cădea de pe os, în care vedeam viermi de mărimea degetelor mele cum îi mănâncă și îi scobesc în ochi, m-au adus într-o stare în care cred că ar fi fost mai sănătos să înghit cianură.

Din același motiv nu am fost nici la înmormântare și nici la priveghi. Nici am fost invitată, însă aș fi putut să trec cu vederea peste ideea ca prezenta mea să fie cel puțin stranie pentru rudele lui îndoliate. Am preferat să nu mă duc deoarece nu suportam gândul că îl voi vedea cu vată în nas și bani pe ochi, bani pe ochii aceea de care mă îndrăgostisem atât de mult. Acum, cinci ani mai târziu, încă nu am reușit să vizitez mormântul.

***

În seara asta ar fi trebuit să mă văd cu Charlotte. A insistat din nou că ar trebui să ne vedem în afara programului, făcând abstracție de scuzele mele cum că aș fi mult prea ocupată. Am preferat totuși să o sun la câteva ore după ce am ajuns acasă și să îi spun că s-a spart o țeavă la casa din nord și că trebuie să ajung neapărat acolo. S-a oferit să mă ducă ea până acolo cu mașina dar am refuzat-o spunând că s-a anunțat la meteo că la noapte va viscoli. Adevărul era că nu mințisem la partea cu viscolul, chiar văzusem la televizor ca urma să avem parte de ninsori abundente în acea noapte, mai ales în nordul statului. Sincer nu mă prea interesa dacă ar fi rămas împotmolită în zăpadă, dar cunoscând-o pe ea, ar fi făcut cumva să rămână peste weekend acolo, și nu știu dacă aș fi putut să o sufăr atât de mult timp. Planul meu era simplu de la bun început. Aveam de gând să merg la non-stop și șă îmi cumăr destulă băutură cât să îmbăt un cal. Pe drum, însă, începuse să ningă. Fulgii cădeau foarte rapid din cer, pierzându-si cumva traiectoria de la lumina felinarelor până când atingeau asfaltul. Mereu mi-a plăcut frigul, însă devenise mult prea mult pentru mine, și nu am putut decât să tremur, strângându-mi cu mâinile gulerul paltonului, strângându-l mai aproape de gât.