Inima rece

 Aveam un zâmbet larg pe care nu mă sfiam să îl afișez și toată lumea îl admira. Și el îl observase și îi plăcea la nebunie, își dorea să aibă grijă de mine ca de cel mai prețios lucru din viața sa.Cel puțin așa credeam eu. Și l-am lăsat să mă iubească , mi-am lăsat gândul să zboare la el , mi-am lăsat buzele să le cunoască pe ale sale. 

 Eram de nedespărțit.Aveam cafeneaua noastră favorită și parcul în care făceam plimbări înainte să mă conduci acasă.Toată lumea ne invidia și noi știam,eram fericiți.Cu timpul însă, simțeam cum nu îmi mai strângea mână așa tare, cum îmbrățișările erau rare și distante dar nu mi-a spus niciodată că nu mă mai iubește,el pur și simplu a plecat și a luat și zâmbetul meu cu el.În ziua anterioară mersesem cu el la librărie, m-a condus acasă , m-a sărutat delicat pe obraz spunându-mi că mă iubește și astea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a zis. 

 M-am trezit a doua zi și am aflat de la prieteni că Sam plecase , părăsise orașul împreună cu părinții lui.Îmi spunea mereu că visele devin realitate,dar și coșmarurile sunt vise. 

 Am plâns mult.M-am învinuit pentru plecarea lui. 

 După două luni am decis că el nu îmi merită lacrimile și deși m-a rănit, l-am iubit și va avea mereu un loc în inimă mea.Mi-am promis mie că nu voi mai fi așa slabă niciodată. 

 Nu știu de ce a plecat dar nu îmi mai păsa.De acum încolo eu nu mai iubesc...