Răul Inimii

Dureros

L-am revazut dupa 5 zile de la inmormantarea bunicului meu drag. Durerea pe care o simteam de la plecarea in nefiinta a bunicului ma coplesea , dar ochii aia albastri mi-o alinau la fiecare privire. Tatal meu m-a parasit inca de la 4 ani, nu m-a recunoscut ca fiind copilul lui si s-a gandit sa-mi omoare mama din cauza infidelitatii ei.(eram copilul lui) Am aflat de la bunicii mei dupa 11 ani ca mama nu era plecata in strainatate si nu divortase de el ci fusese omorata de el. Din cate stiam in 2009 fusese arestat pentru alta crima, a celei de-a doua sotie. Ramasesem cu bunicul si bunica care m-au crescut din putinul lor si nu m-au parasit niciodata pana acum, cand bunicul meu a murit iar mamaie nu mai poate nici ea la 86 de ani , cred si eu. Dar ceva ma facea sa vad viata frumoasa pe langa greutatile ei. Era el. Un tip subtirel de vreo 26-27 de ani cu barba scurta si un corp bine facut ascuns sub hainele inchise, cu o privire ascutita care ma facea sa inrosesc si o voce de aur. Da o voce de aur , canta minunat. Il chema Gabriel , aflasem dupa 5 luni de cand l-am vazut prima oara cum il cheama. Era bun prieten cu bunicul meu, afland asta fix la inmormantarea bunicului. Ma indragostisem de el, bine e mult spus...imi placea de el. Ma atragea. La inmormantare ma privea incontinu se uita la mine dupa se uita in alta parte si asa mai departe. Ma uitam la el si brusc ma inroseam fara sa vreau. Cred ca si-a dat seama ca il plac. Eram suparata din cauza tragediei intamplate, dar zambeam cand il vedeam si era bine , bunicul ar fii fost mandru sa-mi gasesc pe cineva, pana la urma aveam 20 de ani si nu incepusem nici o relatie pana acum, eram pura din toate punctele de vedere. Din intamplare, destinul ne-a facut sa ne intalnim mult mai des, deoarece bunica avea nevoie de un barbat in curte, sa o ajute la casa pe care cei doi bunici vroiau sa mi-o lase mostenire. Si asa la fiecare doua zile il vedeam la mine in curte si ii duceam mancarea si cafeaua uitandu-ma dintr-un colt la el cum le savureaza. Era asa de dragut, pacat ca nu putea fii cu mine. Ne despartea distanta. El era student la inginerie in Londra iar eu deabea eram anul 2 la facultatea de medicina din Bucuresti. Era mult prea greu cu iubirea asta, dar tot il sorbeam din priviri mai ceva ca pe un Jacobs. Cand avea o nelamurire sau avea nevoie de tigari ma striga "Ina". Imi incurcase numele prima oara asa ca m-a "botezat" el cu numele "Ina". Eram atat de indragostita incat uitasem de durere si scoala. Deveneam din ce in ce mai lenesa si asteptam ore intregi sa-l intreb daca mai doreste ceva sau "ce a mai facut azi". El imi explica tot ce facea la casa , eu ascultam tacuta fara sa gandesc o clipa despre ceea ce imi povestea din inginerie si constructii. Incercam sa-l vad in fiecare zi, dar era plecat mereu in oras dupa ce venea de la mine de acasa.
Pana intr-o zi frumoasa din iulie , cand mi-am adunat fortele si i-am explicat ca m-am indragostit de el de mult timp si as vrea sa formam un cuplu.
Reactia lui a reprezentat tot ce nu-mi doream...m-a intristasem...dar nu-i nimic macar am incercat.(imi spunem in timp ce plangeam langa fotoliul unde bunicul meu isi lua notite despre fizica atomica)