Orașe de hârtie (John Green)

PARTEA ÎNTÂI - Corzile (Capitolul 1)

Cea mai lungă zi din viața mea a început cu întârziere. M-am trezit târziu, am stat prea mult la duș și am sfârșit prin a lua micul-dejun în mașina mamei, la ora 7:17 în acea dimineață de miercuri .

De obicei mergeam la școală cu prietenul meu cel mai bun, Ben Starling, însă Ben se dusese la școală la timp, ceea ce nu mă ajuta cu nimic. Pentru noi, „la timp" înseamnă cu 30 de minute înainte de începerea orei, întrucât acea jumătate de oră înainte de școală era elementul principal în agenda noastră socială: stăteam la ușa din spatele sălii orchestrei și vorbeam. Cei mai mulți prieteni ai mei erau din orchestră, iar majoritatea timpului liber pe care îl aveam mi-l petreceam la vreo 5 metri de sala de repetiții. Însă eu nu făceam parte din orchestră, deoarece sufeream de acel soi de afonie asociată de obicei cu surzenia. Urma să întârzii cu 20 de minute, ceea ce, defapt, însemna că aveam cu 10 minute înainte de începerea orelor.

În timp ce conducea, mama mă tot întreba despre școală, despre examenele finale și balul de absolvire.

- Eu nu cred în povestea asta cu balul, i-am reamintit când a luat o curbă.

Mi-am înclinat bolul cu cereale, astfel încât să mă pliez pe forța gravitației. Mai făcusem asta înainte.

- Ei bine, nu văd nimic rău dacă te duci cu o amică. Sunt sigură că ai putea să o inviți pe Cassie Hiney.

Și chiar dacă aș fi putut să o invit pe Cassie Hiney, care era de treabă și plăcută și frumoasă, în pofida faptului că avea un nume de familie extrem de nefericit.

- Problema nu e că detest balul, ci că îi detest pe cei care adoră balul, i-am explicat eu, cu toate că, în realitate, nu era adevărat - Ben voia cu orice preț să meargă.

Mama a intrat în parcarea școlii, iar eu am ținut bine cu ambele mâini bolul aproape gol atunci când am trecut peste un limitator de viteză. Am aruncat o privire spre parcarea celor din ultimul an. Honda argintie a lui Margo Roth Spiegelman era parcată în locul ei obișnuit. Mama a oprit mașina pe o alee de lângă sala orchestrei și m-a sărutat pe obraz. I-am văzut pe Ben și pe ceilalți prieteni ai mei adunați laolaltă într-un semicerc.

M-am îndreptat spre ei, iar jumătatea de cerc s-a extins fără efort pentru a mă include și pe mine. Băieții vorbeau despre fosta mea prietenă, Suzie Chung, care cânta la violoncel și care se pare că făcea senzație pentru că începuse să iasă cu un jucător de baseball numit Taddy Mac. Nu știam dacă ăsta era numele lui adevărat. Dar, oricum, Suzie se hotărâse să meargă la bal cu Taddy Mac. O altă pierdere.

- Frățioare, a spus Ben, care stătea în fața mea.

A făcut o mișcare din cap și s-a întors. Eu l-am urmat ieșind din semicerc și intrând pe ușă. Ben, o creatură minionă cu ten măslinu care abia ajunsese la pubertate, fusese prietenul meu începând cu clasa a V-a când amândoi am ajuns la concluzia că nu aveam nicio șansă să atragem pe cineva în categoria cel mai bun prieten. În plus, el se străduia, iar mie îmi plăcea asta - în cea mai mare parte a timpului.

- Care-i treaba? l-am întrebat.

Înăuntru eram în siguranță, conversațiile celorlalți estompând-o pe a noastră.

- Radar merge la bal, a spus el abătut.

Radar era celălalt prieten bun al nostru. Îi porecliserăm Radar, fiindcă arăta precum Radar, un tip minion cu ochelari dintr-un vechi serial de televiziune numit M*A*S*H, numai că: 1) Radar de la televizor nu era negru, iar 2) La ceva vreme după ce i-am dat porecla, Radar al nostru a crescut cu vreo 15 cm și a început să poarte lentile de contact, așa încât presupun că 3) El nu mai arăta deloc a tipul M*A*S*H, însă 4) Ținând cont că mai aveam doar vreo 3 săptămâni și jumătate de școală, nu aveam de gând să-i dăm o altă poreclă.