Orașe de hârtie (John Green)

Capitolul 2

M-am întors imediat când am văzut fereastra deschizându-se, iar ochii albaștri ai lui Margo mă studiau cu atenție. La început nu i-am văzut decât ochii, însă când privirea mi s-a obișnuit cu întunericul, mi-am dat seama că purta un hanorac negru și că fața îi era vopsită în negru. 

— Faci sex cibernetic? m-a întrebat ea.

— Vorbesc pe messenger  cu Ben Starling. 

—  Nu mi-ai răspuns la întrebare, perversule. 

Am rămas încurcat, apoi m-am dus la fereastră și m-am lăsat în genunchi, stând foarte aproape de ea. Nu-mi puteam imagina de ce era aici, la fereastra mea, arătând așa. 

— Cărui fapt îi datorez această plăcere? am întrebat-o.

Bănuiesc că eu și Margo încă eram prieteni, însă nu cred că eram acel gen de prieteni de tipul hai-să-ne-întâlnim-la-miezul-nopții-și-să-purtăm-vopsea-neagră-pe-față. Sunt sigur că avea prieteni pentru așa ceva. Eu nu mă aflam printre ei. 

— Am nevoie de mașina ta, mi-a explicat ea.

— Nu am mașină, am spus, ceea ce era un lucru foarte dureros pentru mine. 

—  Ei bine, atunci am nevoie de mașina mamei tale.

— Dar tu ai mașină, am precizat eu. 

Margo și-a umflat obrajii și a oftat. 

— Corect, dar problema e că  părinții mei mi-au luat cheile de la mașină și le-au încuiat într-un seif pe care l-au pus sub patul lor, iar Myrna Mountweazel — care era câinele ei — doarme cu ei în cameră. Iar Myrna Mountweazel face o criză de fiecare dată când mă vede. Vreau să zic, aș putea să intru și să fur seiful și îl sparg ca să-mi recuperez cheile și să plec, însă problema e că nici măcar nu merită să încerc, fiindcă Myrna Mountweazel o să înceapă să latre ca nebuna din clipa în care voi pune mâna pe clanță. Așadar, după cum am spus, am nevoie de o mașină. De asemenea, am nevoie ca tu să o conduci, fiindcă eu am de făcut unsprezece lucruri în seara asta, și în cel puțin cinci dintre ele aveam nevoie de un om care să mă aștepte să fugim cât de repede putem. 

Când nu mi-am mai concentrat privirea într-un punct anume, ea a devenit toată numai ochi ce pluteau în eter.  Apoi m-am uitat din nou la ea și am deslușit conturul chipului ei, pe care vopseaua încă umedă strălucea. Pomeții ei au luat forma unor triunghiuri  în obraji atunci când buzele negre ca noaptea au schițat un mic zâmbet. 

— Asta implică vreo infracțiune? am întrebat-o.

— Hmm. Amintește-mi dacă intrarea prin efracție e considerată o infracțiune. 

—  Nu, am răspuns eu ferm.

—  Nu e infracțiune sau nu vrei să mă ajuți ? 

— Nu vreau să te ajut. Nu poți să le ceri lacheilor tăi să te conducă ? 

Lacey și/sau Becca îi îndeplineau  întotdeauna poruncile. 

— De fapt, ele fac parte din această problemă, a spus Margo. 

— Care e problema? am întrebat. 

— Sunt unsprezece probleme, a răspuns ea ușor nerăbdătoare. 

— Fără infracțiuni. 

— Jur pe Dumnezeu că nu ți se va cere să comiți vreo infracțiune.  

Și, în acel moment, toate luminile exterioare care încojurau casa lui Margo s-au aprins. Cu o singură mișcare iute, a făcut un salt prin fereastra mea, intrând în cameră și rostogolindu-se sub patul meu. În câteva secunde, tatăl ei se afla în grădină.