𝐋𝐢𝐤𝐞 𝐑𝐨𝐦𝐞𝐨 𝐚𝐧𝐝 𝐉𝐮𝐥𝐢𝐞𝐭 || +18 ( 𝐓𝐫𝐚𝐝𝐮𝐬𝐚)

03. Juliet

     [„Dacă trebuie, atunci o voi face. Dacă nu trebuie, atunci nu voi face].
                                        ❦︎

Maria Petrova

Ochii lui sunt roșii și simt că lumea se învârte. Își scoate telefonul, uitându- se drept la mine. Există diverse tatuaje pe gâtul lui și mă întreb, mai sunt și altele?

M- a văzut goală. Doamne, m- a văzut goală! Cu toate acestea, am reușit să mă fac de rușine arătându- i că îmi pasă ce crede el. Nu pot face asta. Nu vreau să fac asta, nu cu el.

Arată elegant, îngrijit. Părul lui auriu, puțin dezordonat, ochii albaștri, nu știu dacă am văzut vreodată nuanța aceea. Cămașă albă, jachetă lungă neagră, pantaloni negri, pantofi și mănuși negre ca cerneală.

Văd că vrea ceva de la mine. Vrea ajutorul meu? Și prefer să mor decât să- l ajut.

— Cum ai reușit să te urci pe fereastră? întreb eu, adunând sprâncenele în confuzie.

— Fereastra ta nu este atât de înaltă. Acum el rânji.  Sigur o cunoști pe Eliana Young, nu- i așa? El a întrebat. Accentul lui perfect a anunțat întreaga cameră și trebuie să mă întreb dacă el este deloc real.

Eliana Young? Numele ăsta îmi sună familiar, dar nu- mi amintesc de unde.

— Nu o cunosc. Am mințit, mișcându- mă în patul meu unde mă așez. Îmi pun mâinile în spatele meu, sprijinindu- mă pe ele. M- a tot privit cu acei ochi albaștri care trebuie să fie la fel de adânci ca oceanul.

Aaron dădu din cap, zâmbind.

— Bineînţeles că o cunoşti, era servitoarea ta. se uită prin cameră.

— Chiar nu știu despre ce vorbești. Numele ăsta îmi devine din ce în ce mai familiar, dar ceva din capul meu nu poate pune doi și doi împreună. Dar acum, vreau doar să- l iasă din camera mea, din casa mea. Nu vreau să mai vorbesc cu el, decât dacă este legat de un scaun în timp ce îi rup încet degetele.

— Chiar nu îți amintești de ea? M- a întrebat, răsfoindu- și telefonul și apoi întorcându- l spre mine, arătându- mi o poză clară.

Am înghețat. Furnicăturile au trecut prin mine și nu știu dacă tremur sau sunt amețit. Acea femeie, acea femeie cu părul șaten, cu ochi verzi, un nas înțepător și obraji frumoși. Am crezut că nu o voi mai vedea niciodată. Ea zâmbește în fotografie. Arătându- și dinții ușor strâmbi. Părul ei creț era pe umăr, în timp ce ochii ei priveau într- o altă direcție. Nu știu la ce mă gândesc, la ce să mă gândesc. Sunt așa confuză.

Mi- am ridicat privirea și l- am văzut pe Hunter privindu- mă. Parcă mă citește. Mi- am păstrat o expresie rece pe față.

-O cunosc. Mi- a fost servitoarea cand eram mica, de ce conteaza? am întrebat, simțind că abia respir.

Hunter mișcă telefonul și îl băgă în buzunar, trăgând puțin aer.

— A fost ucisă.

Ucisă? Cum? Cum? Părinții mi- au spus că a mers să slujească altă familie. Au spus că a plecat pentru că voia să câștige mai mult pentru a- și hrăni mama bolnavă.

Nu voi uita niciodată ziua în care a plecat. Aveam 7 ani, în camera mea mă jucam cu jucării din lemn când a intrat Eliana. A spus că trebuie să plece, dar că se va întoarce. Odată mi- a spus: