Toate acele măști

Capitolul 1

După 4 luni și jumătate

- Știi că nu asta e soluția, așa-i? Vocea lui Todd mă trezește din visare și-mi întorc capul către el, suficient de încet încât să nu amețesc și mai tare.

Răcoarea geamului vine precum o binecuvântare pentru pielea mea înfierbântată și-mi sprijin și mai bine capul de acesta. Luminile Seattel-ului se pierd în privirea mea încețoșată și deschid geamul îndeajuns încât să simt adierea rece a nopții.

- Vayne?! Numele meu pare o acuză pe buzele celui mai bun prieten al tatei și mă decid într-un final să-i răspund.

- Știu.

- E a câta oară în ultima lună? Se încruntă la mine, mustrându-mă din priviri precum un tată de împrumut. A treia? A patra?

- A șasea, să fiu mai exactă, îi zâmbesc ironică.

- Știi că apar la petrecerile astea nenorocite doar pentru că sunt convins că și tu ești acolo, nu?

Reproșurile lui Todd nu sunt nicidecum răutăcioase, ci mai degrabă îngrijorate. Pe deoparte, îi sunt recunoscătoare, atât pentru prezența lui în viața mea cât și pentru că a reușit de fiecare dată să mă scape din toate belelele în care am intrat în ultimele luni. Însă, aș vrea să înceteze cu rolul acesta parental pe care și l-a însușit după moartea tatei. Todd e Todd, nu e tata. Nimeni nu e tata!

- Știu.

- Ești conștientă că nu voi putea fi acolo de fiecare dată când intri în bucluc, așa-i?

- Știu.

Îl aud pufnind zgomotos și pentru o secundă strânge volanul în palme.

- Ăsta-i singurul răspuns pe seara asta? Știu?

- Todd, nu mai sunt un copil, bine? Am 21 de ani, sunt conștientă de fiecare rahat pe care-l fac și nu-mi arde de reproșurile tale acum. Mă doare capul, mă plâng în amețeala mea, sprijinindu-mi capul de tetieră.

- La cum arăta petrecerea aceea cred și eu că te doare.

- Oprește-te, bine?! Ridic tonul. Nu ești tatăl meu, așa că nu-mi reproșa lucruri!

- Vayne..., vocea lui se stinge ușor și-și aruncă în treacăt privirea către mine, oftând. Nici nu intenționez asta. Doar că cineva trebuie să aibă grijă de tine dacă tu nu o faci.

- Și tocmai un polițist trebuie să aibă grijă de mine? Serios? Poliția? Aceasi nenorocită de poliție care de peste patru luni de zile nu e capabilă să-i găsească pe cei care mi-au omorât tatăl și iubitul?

Izbucnesc, lovind portiera mașinii. Simt cum ochii îmi ard dar nu de durere, ci de furie. Aceeași furie care mă macină de mai bine de patru luni și care crește cu fiecare zi. E tot ce mi-a mai rămas. Furia, ura, dorința bolnavă de răzbunare, au rămas unicele mele repere.

- Nu V., nu poliția, ci eu, Todd. Tipul care te știe încă de când te împiedicai alergând în brațele mele. Nu sunt tatăl tău, dar asta nu înseamnă că nu îmi fac griji pentru tine, își oglindește ochii într-ai mei, oprind mașina în fața casei.

- Super, îi zâmbesc fals, fiind convinsă că mâine, când toată euforia alcoolului vă dispărea, mă voi urî pentru felul în care îi vorbesc. Ești singurul dintre noi doi care o face, îl asigur coborând din mașină.

Nu mă întorc nici cât să-i văd reacția, probabil m-ar face să mă simt dezamăgită de mine și tot ce fac este să urc cele câteva trepte ale casei, rugându-mă să nu-mi fi pierdut cheile și să mai fiu încă suficient de lucidă cât să pot descuia blestemăția asta de ială. Și reușesc, după secunde bune ce-i drept. Lumina pe care tocmai o aprind îmi arde ochii și-mi îndrept pașii către bucătărie, în căutarea unui pahar cu apă. Îmi verific telefonul care este deja ticsit cu mesajele lui Josh și-i scriu un mesaj scurt prin care îl anunț că am ajuns acasă și că sunt bine. Fratele meu e tot ce mi-a mai rămas și totodată singura persoană de care îmi mai pasă.