Conexiuni

Capitolul 15 - „Răspunsuri"

În momentul când și-a terminat propoziția mașina a luat-o din loc. Simțeam un fior scurgându-mi-se pe șina spinării. Niciodată nu stătusem ca și copilot pentru o cursă de mașini. Mereu eu conduceam, eu eram cea care deținea controlul. Acum Dylan deținea controlul, iar pe mine mă înfiora. De ce am urcat în mașină cu el? De ce l-am ascultat? Realizarea m-a lovit din plin. Sentimentul pe care îl avea în sfârșit avea sens. Îmi lăsasem garda jos. Îmi lăsasem garda jos în fața lui Dylan. Când? De ce? Probabil de când m-am trezit pe așternuturi moi și curate. Probabil de când am văzut că nu mai trebuie să fac eu totul. Eram așa de stupidă. Lăsându-mă pradă sentimentelor de siguranță. Creându-mi o lume în care nu trebuie să mai lupt. Era o minciună. Mă mințesem pe mine.

Revenind la evenimentele din prezent, am observat clădirile care erau lăsate în urmă cu rapiditate. Din câte îmi aminteam trebuia să ajungem imediat pe autostradă. Dylan era în fața lui Drake, dar nu cu mult. Mi-am scuturat capul. Trebuia să-mi revin, trebuia să devin vechea Aubrey căruia nu-i păsa de nimeni și nimic. Trebuia să uit de sentimentul de siguranță care l-am dobândit în apropierea lui Dylan. Dacă nu o fac, o să mă distrug singură. Nu pot să-mi las garda jos. Asta s-a întâmplat și în New York. M-am lăsat cuprinsă de aceste sentimente otrăvitoare și am ajuns un cobai, închis și torturat zi de zi.

-Te prinde din urmă, i-am zis eu la Dylan.

-Observ, a spus scurt.

Puteam să văd cât era de tensionat. Își încleșta degetele de volan atât de tare încât i-au devenit albe. Alt fior s-a străbătut prin mine.

-De când nu ai mai concurat? am întrebat încet.

Nu-mi răspunse din prima, fiind prea concentrat pe drum ca să se gândească și la un răspuns pentru mine; dar îmi răspunsesem singură privindu-i ochii, acum negrii, și ascultându-i respirația greoaie.

-De ceva timp, a zis el într-un final.

-Mă așteptam la răspunsul ăsta, am mormăit eu.

Frica se instalase în mine. Nu o lăsam să iasă la exterior, dar nu puteam să înlătur gândul că Dylan era tensionat. Dacă el nu era sigur pe el, cum aș putea fi eu? Speram ca gândurile pe care le primeam să rămână numai niște imagini în capul meu. Vroiam să am încredere în Dylan, dar îmi era greu să mai am încredere și în mine. Chiar că aveam nevoie de o pauză, una în care să-mi curăț nu pic mintea.

Eram pe autostradă, ar fi trebuit să fiu mai calmă, acum că vedeam că nu mai sunt atâtea mașini iar posibilitatea de a muri era mai mică, dar inima încă îmi bătea cu putere. Mașina lui Drake s-a apropiat de noi, dar nu ne-a atins. Se juca cu noi. „De ce am intrat în mașină? De ce?" Drake a făcut din nou aceași mișcare, dar mai repede. Dylan a tras de volan, ceea ce ne-a delegrat. Încă eram în fața lui Drake totuși, dar putea să ne depășească ușor. „O ideea mai bună nu am avut? Trebuia să nu îl ascult pe Dylan. Trebuia să nu mă urc în mașină." S-a apropiat din nou de noi, iar acum Dylan era calm, crezând că Drake iar încerca să-l sperie. Și ca de obicei, atunci când îți lași garda jos, cineva o să vină cu cuțitul pe la spate.

Drake ne-a înpins spre marginea autostradei, dar Dylan a ținut totul sub control, oprind mașina înainte să ne lovim. Din cauza impactului, ne-am zguduit, dar nu îndeajuns cât să ne lovim. Mi-am întors privirea spre Dylan nervoasă.

-Dacă nu ai mai concurat de mult timp, de ce naiba o faci acum?! am țipat eu. O stai... Știu de ce. Pentru că Domnul Alfa nu poate să stea în banca lui și să mă lase în pace, am început eu să urlu. Ce naiba vrei de la mine, Dylan?!

Respiram greu și îmi simțeam obrajii calzi. Tot ce s-a întâmplat în ultimele zile venind dintr-o dată spre mine. Nu mai puteam... Nu. Nu mai vroiam să înțeleg ce se întâmplă. Ultima persoană pe care vroiam să o mai văd era Dylan.