Întuneric și Rece

Unu

Îmi amintesc doar durerea, atât. Am închis ochii şi... atât.

- Domnişoară, ştiu că ați trecut printr-o traumă, dar vă rog să faceți un efort să vă amintiți.
- Dar asta este tot ce îmi amintesc, ştiu doar ca era rece si umed locul pe care stateam şi ştiu că mă durea, dar alte amanunte nu îmi amintesc, nu ştiu cum s-a întâmplat, nu ştiu cum am ajuns in acel subsol şi nici cine sunt acei monştrii. V-am spus cum arătau sau cum părea că arată sub mască, v-am spus culoarea parului și al ochilor, înălțimea, dar mai mult nu știu. Niciunul nu a vorbit, nu știu să spun altceva despre ei.
- Înțeleg, vă rog să mă sunați dacă vă amintiți ceva, orice, iar dacă simțiți că ceva este in neregulă, sunati-mă de urgență.
- Sigur ! Mulțumesc!

2 luni mai târziu

Au trecut deja 2 luni de la incident iar eu incerc să-mi revin. Îmi apar pasaje scurte, violente din acea seara în minte, dar nu pot desluşi nimic, sunt de neînțeles. Oare am să înțeleg vreodata ce s-a întâmplat şi mai ales cine erau ei?
- Bună Samira, ai ocupat aici?
- Umm, bună. Nu, nu este ocupat, crezi că ar vrea cineva să stea lângă mine după ce..., spun eu rușinată și deznădăjduită
- Da, eu !
Avea un zâmbet strengăresc pe fața lui puțin tâmpă, mă face şi pe mine să surâd.
- De ce stai cu mine? Vor râde ceilalți de tine.
- Nu-mi pasă, vreau să te înveselesc puțin.
- Gest apreciat, dar nu e nevoie, mulțumesc. Spun şi îmi arunc ochii înapoi în jurnalul meu, sperând totuşi să nu plece.
- Ok, daca nu vrei sa vorbeşti cu mine şi-ți place mai mult acel caiet vechi, bine, dar eu tot nu plec. Este loc public !
Şi bagă o față indiferentă, aruncându-şi din când în când ochii spre mine, sperând să nu-l prind.
- Termină cu prefăcătoria asta. Poți sta şi poți vorbi cu mine, doar ca m-am cam dezobişnuit să interacționez cu oamenii.
- Înțeleg, cred că a venit timpul pentru o schimbare în viața ta.
- De ce faci toate astea? Să ştii că nu vreau mila nimănui...
- Fără motiv, trebuie sa plec. Ne mai vedem!
Se ridică şi pleacă brusc, privind fix in față, că și cum era așteptat de cineva după ușa spre care se indrepta.
Îl pierd din vedere și privesc în jur, atât de multe fețe cunoscute care acum îmi aruncă săgeți pline cu ură. Nu înțeleg de ce oamenii au devenit atât de răi. Mi s-a întâmplat un lucru oribil şi tot pe mine mă urăsc. Faptul că am fost violată şi torturată în acea seară nu a fost vina mea, nu eu trebuie să fiu urâtă.

- Domnişoară Smith, eşti cu noi? Profesorul de istorie mă scoate din gândurile mele. Ridic ochii uşor din pământ. De ce mi se întâmplă mereu asta, nu pot rămâne invizibilă pentru toți?
- Da, domnule Maison. Îmi cer scuze.
- Domnişoară din părți...
Aud din spatele clasei aceasta remarcă ce îmi rupe inima în bucăți. Râsetele batjocuritoare mă enervează la culme iar pentru prima dată in 2 luni, răbufnesc: Deşteptule, crezi că daca am fost violată a fost cu voia mea? Se numeşte viol, am fost forțată şi torturată acolo, cap sec ce eşti, sper sa suferi macar jumătate din cât am suferit și sufăr eu, misogin împuțit ce esti! Spun şi ies din clasă în grabă fără să mai spun nimic.
În spate aud strigăte:
- Samira, stai ! Te rog, aşteaptă!
- Te rog, lasa-mă în pace, îți înteleg grija asta falsă, de la distanța probabil atrag milă dar te rog, lasă-mă, m-am săturat de umilință, nu mai pot! Îi țip in fața cu lacrimi in ochi.
- Află că nu sunt fals, chiar vreau să te ajut, ce nu înțelegi? Vocea lui e joasă, calmă, ochii rugători.
- Doar lasă-mă, nimeni nu vrea cu adevărat să mă ajute, ce, vrei și tu să mă iei o tură și încerci să-mi intri pe sub piele că sa-mi intri, in final, sub fustă? Pleacă din calea mea, cei ca tine mi-au distrus viața!
Intru în baie şi încep să plâng din tot sufletul. Mă doare tot ce se întâmplă, mă doare efectiv sufletul, mi-e ruşine. Îi urăsc pe cei care mi-au distrus viața, as vrea sa moară, să se chinuie şi să sufere aşa cum sufăr eu acum.