Adolescenta

  Capitolul 4 :  Focuri de armă

          Mama încearcă să spună ceva, dar dintr-o dată se întrerupe apelul...
Speriată şi cuprinsă de teamă, o sun înapoi. Nu răspunde.
Simt că nu mai pot respira, îmi simt inima strânsă. Mă duc să văd unde e Oven. Nu-l pot găsi. Mă duc să întreb o asistentă, iar ea îmi spune că este în sală nr.10, la etajul 3, încă în operaţie.
Mă liniştesc câtuşi de puţin, cad pe gânduri şi merg spre uşă, ies să iau puţin o gură de aer. Îmi chem un taxi. Cu sufletul la gură, tremurând din toate încheieturile, transpirată toată, merg acasă.
​Am ajuns în faţa porţii... Mă dau jos din taxi, văd uşa casei deschisă. Cuprinsă de o frică imensă intru în casă. O strig pe mama şi-mi răspunde plângând :
​ - Sunt aici, în sufragerie, vino aici...
Mă duc în sufragerie, o văd că plange, era şi Sophie... plângea şi ea. Nu-mi puteam da seama ce se întâmplă, eram atât de confuză!
Mama îmi zice:
- Stai jos, este ceva ce trebuie să afli. Promite-mi că nu vei face ceva urât, împreună putem trece peste orice, nu-i aşa?!
​Eu îi răspund foarte curioasă, dar şi plină de teamă:
- Da, mama, spune-mi ce s-a întâmplat.
Ea-mi zice:
- Cari, matuşa ta... a murit. A fost împuşcată mortal de infractorul care l-a rănit pe Oven, în cancelarie.
Auzind toate cele spuse, ies afară, izbucnind în plâng. Oare cu ce am greşit?!? De ce mi se întâmplă mie toate astea??!? De ce trebuie să sufăr mereu?!!?
Sophie vine şi mă îmbrăţişează. Apreciez enorm că a venit dupa mine, chiar îmi era dor de ea! Îmi zice:
- O să fie bine, o să trecem amândouă cu bine...suntem noi contra tuturor...ai uitat?
​Ceea ce am auzit mă întăreşte, iar odată cu un zâmbet apărut în colţul feţei mele, apare şi o rază de soare pe strada mea.
​Ca să nu par nepăsătoare, îi răspund:
- Mulţumesc, Sophie, apreciez nespus de mult!
Nu trece mult timp, iar telefonul meu sună. Era asistenta de la spital:
- Sophie WestWood..?
- Bună seara, da, eu sunt. Ce s-a întâmplat...?
- Nimic rău, îmi răspunde, totul e bine, operaţia lui Oven a reuşit, poţi veni să îl vizitezi.
​Durează puţin să procesez informaţia, iar apoi pe obrazul meu apar lacrimi de fericire. Inima parcă mi se repară câte puţin auzind aceste veşti şi soarele intră din nou în viaţa mea. Nu stau mult pe gaâduri, fug sus,  fac un duş, mă schimb şi chem un taxi. În faţa uşii, înainte să urc în taxi, iese mama, care îmi spune:
- Cari, vezi că eu voi pleca cu Sophie la ea acasă, pentru a face nişte pregătiri ...
Ei bine, nu totul poate merge bine. Într-adevar, mă simt distrusă în momentul actual... Mătuşa mea era...era...mai ceva decat mama... În fine...
​Mă urc în taxi, îi dau adresa taximetristului şi încerc să-l sun pe Oven. Nu răspunde. Nici nu mă aşteptam, el nu răspunde nici când e bine...
​Ajunsă în faţa spitalului, fug către biroul de informaţii, întrebând-o pe asistenta unde este Oven McDillan, ea îmi răspunde " Salonul 103, etajul 2". 
​Îi mulţumesc şi plec în căutarea salonului.