Obsidian- Lasă-mă să te am

Prolog

"N-am întâlnit un anotimp mai profund decât toamna în toți acești ani, în care timpul mi s-a scurs ca și nisipul printre degete "

- Da, e în regulă, n-am să mai stau mult pe-afară, ajung și eu imediat la universitate, nu-ți face griji! răsuna departe o voce ușor stinsă, urmată de o tuse puternică.

Hemera își îndesă telefonul în buzunarul mult prea mic al jachetei și grăbi pasul. Era deja cu mult peste ora 10 și încerca să inventeze o scuză cât mai bună pentru când se va vedea pusă în situația de a da cu subsemnatul înaintea portarului. Știa că orice întarziere atrage după sine sancțiuni, însă spera că va reuși să îi înduplece cumva pe cei de mai sus dacă va găsi o scuză potrivită ; nu putea să spună adevărul- nimeni nu ar fi înțeles că avea nevoie de puțin timp singură și de o plimbare lungă înafara campusului și așa prea mic pentru numărul de suflete care trăia acolo. Deși admiterea la o așa universitate de prestigiu precum Nocte fusese una dintre cele mai mari bucurii ale ei, experiența pe care o trăise în ultimele 2 luni o făcuse să se gândească dacă a facut o alegere înțeleaptă dând acolo; întâlnise oameni cu caractere slabe, oameni pentru care cel mai important era să se vadă pe ei bine și pentru asta ar fi fost dispuși să calce pe cadavre. Iar ea nu era genul de fată care să tolereze nedreptățile, ceea ce sădise adânc în sufletul ei o ușoară frustrare și îi lăsase un gust amar. Anii de liceu o învățaseră destul de multe-dar nu și cum să își protejeze sufletul de otrava răutății care era pretutindeni în universitate.

Ajunsese în fața universității unde se opri să-ți recapete răsuflarea.Mersese destul de alert, cu gândul la ce scuză ar fi putut găsi, mărind pasul din ce în ce mai mult. Clădirea birourilor se ridica impozantă în spatele gardului vechi, păstrând vie amintirea unor vremuri demult uitate, când oamenii încă mai știau cum să fie oameni. Își drese vocea, trase aer în piept și păși timidă pe poartă.

- Domnișoară, nu vedeți cât este ceasul ? La ora asta nu mai aveți ce căuta în campus ! tuna vocea portarului de undeva din departare.

- Mă scuzați, am avut o programare la dentist și s-a întârziat cu programarea de dinaintea mea !
-Nu mă interesează scuzele astea de studenți ! Mergi direct in biroul directorului-ordin expres de mai sus !

Era descurajată complet. Știa prea bine ce însemna asta și indiferent de modalitatea pe care urma sa o abordeze pentru a o pedepsi, cu siguranță avea să se finalizeze urât. Era convinsă și că, indiferent de cât de mult ar fi încercat să îi explice, directorul nu s-ar fi înduplecat. Ajunsă înaintea ușii mari de lemn masiv, intră și își lipi spatele de ea. Privirea directorului îi pătrundea până în străfundul sufletului și nu era sigură dacă asta se datora nuanței de albastru senin din ochii lui sau întunericului din suflet. Așteptă, cu inima strânsă, să audă vocea sumbră a bărbatului care urma să îi decidă soarta. Liniștea din încăpere era și mai apăsătoare decât și-a imaginat.

-Spuneți, domnișoară Helios ! spuse bărbatul, accentuând numele fetei.

- Am venit să vă aduc la cunoștiință că am încălcat ora de întoarcere în campus și sunt gata să suport consecințele! răspunse Hemera, nesigură și cu vocea tremurândă.

- Să înțeleg că acum veniți direct din oraș?

- Da... ! zise confuză.

- Dacă nu mi-ați fi spus nici nu mi-aș fi dat seama.Mai că nu-mi vine să vă cred. Apreciez că ați venit totuși să îmi spuneți de bună voie și nesilită de nimeni. Mai rar așa ceva. Deficitul de personal nu ne permite să mai menținem paza la poartă pe timp de noapte, ceea ce m-a făcut să cred că acum va fi un du-te vino constant în campus, dar iată un student care mi-a dovedit contrariul. Bine-ar fi să fiți toți așa ! surâse directorul.