Blacklist

Capitolul 1 Sufletul petrecerii

Se întâmplă des să aud cuvinte de genul ești foarte talentată. Știu asta ,tocmai de aceea am ales facultatea de arte. Mama mă încurajează mereu, spunându-mi că o să mor de foame din asta. Bine că nu mi-a spus că o să și cerșesc.
Halal încurajare!

Mulțumesc, mamă!

In schimb tata e ceva mai deschis și vedea asta ca pe ceva din care aș putea măcar să supraviețuiesc.

Acum am pus totul pe hârtie,cum ar arăta proiectul meu pentru săptămâna viitoare.
Am ales o temă în ton cu perioada in care ne aflăm,că tot e Valentine's Day. Char dacă Valentine-ul meu se lasă așteptat. Eu încă mai sper.

Iarna e pe sfârșite. Așa că am timp berechet să îmi pregătesc tot arsenalul din dotare , pentru zilele de vară. Vara e anotimpul meu,nu degeaba am pictat un tablou cu mine la plajă.

Gata,mai am puțin și gata.

-Rachel,ce dumnezeu? Camera ta!! E un dezastru! Strigă mama la mine din toate mănunchiurile când vede paletele de culori și mai toți pereții stropiți de vopsea,iar pe jos ,parchetul era la fel de colorat.

Eu eram cu pensula într-o mână și în cealaltă țineam o planșă cu diferite paste de culori ,pregătidu-mi următoarea operă de artă. Doi îndrăgostiți sărutându-se în timp ce patinează. Ca să nu mai zic că fața și hainele sunt la fel de colorate.

-Pai așa trebuie să arate camera unui pictor adevărat, mamă. Îi explic eu maica mii mandra de mine.O să curăț, nu îți face griji. O liniștesc eu, văzând-o vizibil deranjată de dezordinea din camera mea.

-Dar tu nu ești unul. Îmi replică mama nervoasă. Nici măcar nu ți-ai găsit un loc de muncă că lumea. Ți-am zis eu că e apă de ploaie pictura,n-ai vrut să mă asculți!

-Cam așa ar părea la prima vedere,dar am aplicat la mai multe companii și zilele următoare te asigur că o să mă angajeze cineva. Nu o să ajung la sapă de lemn.Așa că nu mai fii așa negativistă. Optimismul atrage întotdeauna succesul in viață.

-Bun sfat. Mai bine dădeai la psihologie la cat de deșteaptă ești.

-Of mamă,o să fac și psihologia dacă tot insiști, cunosc câteva persoane care au nevoie de terapie.

Ironia mamei mă scoate din pepeni,dar în același timp nu vreau să ii rănesc și mai mult orgoliul,când știu cat de mult și ar fi dorit ajung psiholoagă. Mereu îmi zicea că sunt deșteaptă și că pictura e pentru cei care trăiesc cu capu in nori tot timpul.
Tata a fost de acord cu artele, lăsându-ma sa îmi urmez visul chiar dacă nu era 100% sigur că asta-i visul meu,neintelegand viziunea mea asupra culorii și creativității mele.

-Îți arăt eu terapie! Strigă mama de colo rănită. Mi-ai mâncat zilele cu pictura ta cu tot!! Noroc cu taica tau,că altfel nu te lăsam sa pierzi vremea aiurea.

-Promit ca nu o să vă dezamăgesc. Îi zic dandu-i un pupic pe obraz și ies din cameră

-Bine,hai la masă, că se răcește mâncarea.

Mama ,ca toate mamele, îsi fac griji exagerate despre cum o să mă descurc în viață. Am 21 de ani.
N-a ajuns nimeni pe străzi pentru că își urmează visul in care crede.
Eu iubesc pictura,dar nu sunt nerealistă.

După micul dejun in care mama se arăta foarte îngrijorată de ce voi face, încercând să îl convingă pe tata să renunț la ambițiile mele,primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific e-mailurile. Până nu am dat în jos la sfârșitul paginii ,nu am găsit nimic promițător.
Ultimul,dar nu cel din urmă,e salvarea mea. Singura problema avea să fie distanța. Era destul de departe. Ce mă fac? Am nevoie de jobul ăsta ca de aer. Caută pictori și fără experiență. Îmi zic. E cel mai potrivit.