Dacă nu eu, atunci noi

✨Capitolul 4 - Doi✨

      Cobor în vârful degetelor scara. De trei zile de când a aflat de testul de sarcină, Cyan rămâne peste noapte pe canapeaua de jos, sperând că o să cobor într-un final. Dar nu a luat în calcul faptul că mai trebuie să și meargă la serviciu opt ore pe zi. Ceea ce îmi dă mie suficient timp să cobor, să mănânc și să iau o gură de aer proaspăt în fiecare zi, fără ca cineva să fie prin preajmă. Nu observă că se întâmplă asta, pentru că nimic nu e mișcat din loc, nici măcar în frigider. Nu mănânc prea mult. Nu am poftă de mâncare. Îmi e greață non-stop.

     În restul timpului încerc să mă bucur de liniște și de libertatea mea limitată de fiecare zi. Nu vreau să mă gândesc la sarcină. Mă prefac că nu știu, că nu îl aud pe Cyan cum vine și bate în ușa dormitorului, spunându-mi, în fiecare după-amiază și dimineață, că trebuie să mănânc ceva. El crede că nu mă mișc din cameră. Mi se pare amuzat. Deși e persoana cea mai inteligentă pe care o cunosc și care mă cunoaște cel mai bine pe lumea asta, chiar și după atâția ani în care nu am interacționat deloc, nu l-a dus capul că aș ieși și mi-aș vedea de viață cât e el la muncă. Sau cel puțin nu până azi.

- Ți-am pregătit micul dejun, ca în fiecare dimineață de altfel, zice el zâmbind ștrengărește, dojenindu-mă, când ajung eu în capul treptelor cu fața speriată. Poate azi ești fată ascultătoare și stai să mănânci.

     Mă uit la el, ca un animal inocent prins în cușcă. M-a păcălit. A rămas acasă azi. Și eu ce fac acum? Îl privesc buimacă. Ce mai vrea de la mine? De ce insistă atât? Simt cum mi se face rău. Calc prima treaptă înapoi. Și pe a doua...

- Nici nu te gândi, mă prinde el de braț, dar mă smuncesc. Treci și mănâncă, mă ia iar de braț, dar de data aceasta mai cu forță, tensionându-se. Nu ai mâncat de trei zile, menționează, căutându-mi privirea cu ochii lui albaștrii și pătrunzători. Gata cu joaca, So! Trebuie să mănânci. Te rog, mă invită el calm și îmi dă drumul la mână ușor. Dacă nu vrei să mănânci aici cu mine, ia platoul sus, îmi spune după o pauză de liniște. Cum e mai ok pentru tine. Doar mănâncă ceva, te rog.

      Văzându-mă liberă, iar pe el mai calm, mă întorc brusc și încep să fug pe scări în sus. Dar se ia după mine sărind câte două trepte într-un pas și mă țintuiește de perete, enervat.

- Tu ești normală? So? încearcă el să se calmeze și să îmi vorbească cât mai cald posibil. Uită-te la mine... So? îmi ridică el bărbia cu o mână, iar cu cealaltă mă ține de braț. Te rog! Ești foarte palidă și slăbită. Trebuie să mănânci ceva.

      Încerc să scap de imobilizarea lui, nervoasă, dar mă apasă și mai tare.

- Dă-mi drumul! țip la el.

- Potolește-te! țipă și el scos din sărite. Ai un copil, So! Tre' să ai grijă de tine... de el...

- Ce îți pasă ție?! i-o tai eu. Ce... Îți... Pa-Să... Ție?! îl țintuiesc cu privirea la auzul cuvântului „copil".

- Nu mă enerva, Sofia!

- Tot eu te enervez?!

- Treci jos și mănâncă!

- Nu vreau! Dă-mi drumul, am zis! urlu eu simțind cum mă lasă și ultima fărâmă de putere.

- Termină, odată, cu prostiile astea, femeie! Nu îți faci bine nici ție și nici copilului! zbiară el la mine.

- Ce îți pasă ție?! mă smulg din strânsoarea lui și îl împing, cu toată puterea pe care o mai am, în balustrada scării. E copilul tău cumva?! Zi! dau în el, pierzându-mi controlul. Zi! E copilul tău?! Nu! Vezi-ți de al tău, da?! Lasă-mă pe mine în pace!