Dăruire într-u dragoste

Prima povestire Per aspera ad astra. Drumul către Cer

Liniște...

Totul pare amorțit, cufundat într-un somn adânc,

deși soarele de-abia a început să strălucească în dimineața unei zile tomnatice;

o zi aspră, în care vântul alungă până și ultimele speranțe din sufletele amare ale unor oameni ce se cred abandonați de Dumnezeu.

Singuratici, fără ajutor, înfometați, nedormiți,

privesc uneori în abis, căutând un loc în care ar putea găsi răspunsurile

la niște dorințe prihănite,

întrebări ce le frământă mintea de nenumărate ori,

focuri ce sapă gropi în adâncul existențial al universului lor.

Sunt oameni ce nu-și mai amintesc de feeria vieții,

ce adesea,

în oceanul grelelor încercări,

își ațintesc ochii într-un singur loc,

în care inimile lor nefericite mai pot spera: mormântul.

Sus, dincolo de Valea Plângerii,

acolo unde norii sunt senini, iar brazii își ițesc spicele

- orgolioși, temerari, în lupta pentru viață -

unde lumina țese culori vindecătoare, odihnitoare celor cu mintea risipită,

ce alungă întunericul și deschide căile bune,

este un drum prin munte, ce te duce aproape de Soare, de Cer, de Creator.

Acolo, în vârf, se vede în zare turla unei biserici.

Un loc divin, unde îl simți pe Dumnezeu aproape,

în care razele mângâie frunzele argintii, ce formează un covor în cele mai frumoase culori,

în care o simfonie domnește pretutindeni,

astfel încât îți încântă toate simțurile.

Păsările voioase îi dau slavă Lui, Cel care ne binecuvintează,

căprioarele se joacă în voie, copacii tălmăcesc povești depănate de timp.

În biserica veche, din lemn, reprezentările sfinților de pe pereți sunt aproape șterse,

iar clopotnița e părăsită demult.

În spate, în curtea ce reprezintă un tablou

ce nu ar putea fi așternut pe pânză nici de cel mai iscusit pictor

- căci naturaeste Creația lui Dumnezeu și acum este învăluită în nostalgia toamnei, împresurată în parfum de melancolie -

se află locul în care se odihnesc sufletele actorilor ce și-au jucat deja rolul pe lume,

căci așa se zice:

„ pământul este scena pe care omul apare, își joacă rolul și apoi dispare după cortina vieții".

Mormintele, de obicei sunt asemănate cu locuri reci, întunecoase, ce sperie,

căci aduc aminte că într-o bună zi fiecare se va stinge.

Timpul trece repede și de abia atunci realizezi cât de puține ai înfăptuit, cât de neînsemnat ai fost, că ești un păcătos...

Ți-e frică și te cutremuri!

Acolo însă, totul este cald,plin de lumină și nu ai de ce să te tulburi,