Dăruire într-u dragoste

Cărarea către divin

O pădure întinsă ,
ce pare nemărginită ,
copaci falnici
ce se mândresc cu culorile vii ale funzelor care iți capturează privirea
a cărei ochi încearcă să pătrundă acolo unde o pară roșiatică pe cerul de asfințit
își reflecta razele în râul din josul văii
atingând apa asemenea unui pianist
ce cântă la clapele celui mai iubit instrument de acesta .
E soarele ,veșnic nemuritor ,
iți umple sufletul de dorințe noi
si vise ale caror influență te duc adesea spre noi idealuri .
În mijlocul unui loc în care miroase a lemn ud,
acolo unde se aud copitele căprioarelor vesele ,ce nu cunosc înca tristețea ,
în care aerul te împrospăteaza
și îți aduci aminte de amintiri în care te gândeai la eternitate,
la stele,
la iubire ,
la valurile mării ,
la o lume mai bună,
în care să fii aproape de Dumnezeu ,
în care să nu te mai amăgeasca gândurile
și tulburarea să nu aibă nume ,
pământul să fie pământ,
pomii să crească în voie cu privirea mereu spre noi începuturi ,
spre noi galaxii ,
iar oamenii să fie liberi ...

Puțin mai jos de locașul sfânt ,
puteai întrezări lânga un cireș
ale cărui frunze argintii acopereau o potecă noroioasă ce te ducea ,
dacă o urmai ,
în dreptul unei căsuțe făcută din lemn ,
de mărime mică,
însă ce îți umplea sufletul de nostalgia toamnei
și de melancolie
ce îți înfațișa odată ce pătrundeai în încăpere o sobă
a cărui scârțâit și foc ce arde asemenea luminii vii
ce te transporta parcă în altă lume ,
încât te întrebai daca acesta este Raiul .
În dreptul casei se vedea o pădurice ,
în stânga, o fântână cu apă limpede,cristalină,rece ,
care îți înviora tot trupul daca ai fi băut din ea .

Vântul șuiera printre arbori
și îți povestea drumul său prin lumea risipitoare și câte lucruri împovărătoare a vazut ,
de abia aici își gasise liniștea ,
aici se simțea acasă ,
aici putea zburda în voie cu animalele ce se simțeau protejate de brazi ,
de salcâmi
si castani ,
aici simțea că are o viață ,
niște prieteni adevărați ,
un ideal ,
o dragoste aprinsă pentru Creator și tot ce ne-a dat acesta ,
aici însfarșit îl asculta cineva .

Pe terasa casei,
așezat pe scări stătea un bătrân cu barba albă,
lungă,cu ochii de un albastru aparte ,asemenea unui ocean cu apă limpede.
Acesta cânta din fluieraș și privea oile ce pășteau .
Cântecul sur se auzea din departare, astfel o întreagă orchestră îl acompania .
Animalele , păsările la care omul nostru mai privea din când în când
ș-i părea rău că trebuia să-și ia adio la un momentdat ,
foșnetul unor petale ce se desprind în luna noiembrie de casa lor ,
râul de la care turma sa se adăpa,
iarba de un verde crud ,
clătinatul rămurelelor din codru ,
sunete ce-ți încălzesc inima pe timp de furtună , ploaie , vijelie .
Acel loc modest, părăginit ,nelocuit de prea mulți oameni ,
ar fi bucurat sufletul oricărui trecător
asemenea bătrânului ce se mulțumea
cu un cântec ,
dar ce avea pace ,
iubire
și odihnă pentru gândrile sale .
Melodia lungă, fără sfârșit îl ducea pe om spre
infinit.

Așa e viața ,
nu are capăt ,căci tot ce moare se transforma
și oamenii ce devin țărână
și frunzele
și lemnul
și cântecul acela dulce ,
mierlos,
sincer
și inocent.
Trebuie să avem mare grijă cum alegem să ne trăim viața,
odată ce am ales o cale nu ne mai putem întoarece.
Căile acestea sunt diferite ,
una este mai săracăcioasă la început,
în care trebuie sa te mulțumesti cu grâul și porumbul,
însă la sfârșitul ei te așteaptă
un răsărit sublim ,
alta
plină de pietre frumoase ,
flori ce par nevinovate în aparență,
de fapt sunt buruieni ce te ademenesc spre păcat
și raze ce ascund lumina adevărată ,
dar la al cărui capăt te așteaptă
o baltă plină cu nămol ,
în care te vei scufunda.