Magia noului început✨

Gândurile..

Oare astăzi este o zii potrivită ca sa mori?
Ma întreb asta in timp ce deschid fereastra. Mă aflu atât de sus, încât sunt,una cu cerul. Privesc in jos, spre asfalt, si lumea se clatină.Închid ochii, bucurându-ma de felul in care totul se învârtește in jurul meu.
Poate ca de data asta o s-o fac — să las aerul sa ma poarte departe. O sa fie ca și cum aș pluti intr-un bazin, purtată de curent pana nicăieri.
Parca nu-mi amintesc nimic din cele întâmplate înainte de vinerea asta, oricum nimic din iarna asta.
Asa mi se întâmpla mereu — uitarea,trezirea. Ai crede ca m-am obișnuit cu asta, dar ultima oara a fost cel mai rau, pentru ca nu dormisem de o săptămâna sau doua — n-aș putea sa va spun ce a fost diferit de data asta,doar ca, atunci,  când m-am trezit, m-am simțit mai moarta ca de obicei. Trează, dar complet goala pe dinăuntru, de parca cineva s-ar fi înfruptat din sângele meu. Plină de durere inspir adânc prospetimea aerului acestui apus. Imi aud liniștea  sufletească dar în acelasi timp sunt copleșită de mii de gânduri și probleme la care nu le găsesc solutii, întrebari fără răspunsuri și tot mai multe frici si neîncredere în mine. Fericită că trăiesc și pot simți adierea vântului uşor racoritor, dar tristă pentru faptul că îmi este foarte greu să trec peste toate câte m-i se întâmplă.

Se întâmplă de o multime de ori să ma gândesc, "Si acum ce urmează? De ce fel de probleme ma voi lovi din nou și din nou?" Port în inima mea o mulțime de oameni. Unii au plecat pentru ca așa au vrut,alții i-am alungat eu.Pe unii îi regret și mă întreb, cum ar fi fost dacă eu eram altfel pe atunci... pe altii mă bucur că i-am lasat în urmă,  de la unii am învatat, pe altii i-am învățat eu. Pierdem oameni ca sa învățam lecții,ii pierdem ca sa facem loc altor oameni. Desi inima e un loc mare, uneori trebuie să facem curatenie și sa mărim spațiul.
Între doua bătăi de inima îmi trec prin fata ochii oamenilor care au contat,care conteaza,care vor conta. Fie că mai fac parte sau nu din viața mea...

După un scurt timp in care își iau zbor unele dintre gândurile mele, o aud pe mama strigând din bucătărie:
-Charlotte, vino și mănâncă, ți-am pregatit cina.
Cred ca e a șaptea oară in care mă salvează, in care pur și simplu îmi atrage atenție și încetez sa fac ceea ce mi-am propus.
Cobor jos cu zâmbetul pe buze însă in realitate foarte dezamagita de mine și având un gol in suflet de nedescris, uneori nici eu nu știu de ce dar presupun ca e din cauza faptului că mă simt vinovată mereu cand o dau in bară și simt ca nu mai am putere.
O vad pe biata mamă punându-mi sa mănânc cu ochii aceeia triști și totuși care încurajează și dau sens serii mele.
Mă așez să mănânc iar ea se uită îngândurată la mine întrebându-mă de ce sunt tristă.
Ca de fiecare dată nu am curajul sa mă eliberez de unele dintre gândurile mele spunându-i ce ma apasă,fiindcă mă gândesc că poate ,m-ar certa,ar începe să mă judece sau pur și simplu ar fi mai îngândurată, asa ca ma uit la ea zâmbind și spun:
-Sunt bine mama!
Defapt ascund multe și nu vreau sa o întristez.
Amândouă stăm la masă, chiar părem fericite, dar adevarul e ca suntem triste.
Stiu ca mama se simte singură fiindcă ii duce dorul tatălui meu care e plecat de 6 ani în Italia, trudind-se și muncind din greu pentru a aduna mica noastra avere.
Mulți dintre noi pentru acea mica avere adese ori muncim din zori și pana-n noapte, ne neglijăm parintii, partenerul de viața, copiii, prietenii. Orgoliul nostru de a fii tot mai sus și dorința acută de "a avea", de a spune cu trufie "eu am", înseamnă nenumărate facturi,rate,leasinguri.
Toate astea credem ca le cumpărăm cu bani.
Nimic mai greșit, le plătim cu timp, le cumpărăm pe toate cu viață.

Termin de mâncat și adun masa.
Mama este îngrijorată și nu se poate odihni fiindcă Helen e plecată la prietena ei Abby pentru proiectul la chimie. O sun si îi explic ca este tarziu și ar trebui sa vină acasă, convorbirea noastră o linisteste pe mama.
Între timp mă pregătesc sa fac un duș. Ajunge Helen acasa foarte fericita.
Când intră e foarte entuziasmată.Îmi dau seama singură de motivul pentru care are acel zâmbet uriaș pe față. Sora mea după ce a terminat proiectul a ieșit la întâlnire cu Oliver, baiatul lui Ahmet, bărbatul care încearcă de ani întregi sa o cucerească pe mama. Ii trimite flori și ciocolata cu alcool alături de mesajul:
"-Vei fii a mea!"
Ea ne-a spus ca nu vrea sa avem de-a face cu acei oameni, însă sora mea mai încăpățânată e foarte îndrăgostită și se vede cu Oliver pe furiș, iar eu și mai încăpățânată decât ea îi țin partea și nu zic nimanui nimic pentru ca stiu cum e iubirea.
Iubirea nu este întâlnirea a două corpuri. Două ființe pot să nu se atingă niciodată nici măcar cu vârful degetelor, dar să simtă între ele o legătură puternică, indestructibilă, în timp ce altele care dorm în același pat de ani de zile se simt singure, străine una față de cealaltă. Atunci când două ființe se iubesc cu adevărat nimeni si nimic nu le poate despărții. Chiar dacă le separă mii de kilometrii, in realitate ele sunt mereu împreună. În ciuda pereților, a munților și a oceanelor ele sunt împreună, pentru că ceea ce trăiesc se situează atât de sus, încât aceasta scapă limitărilor planului fizic.