Magia noului început✨

Povestea mea

Acum 6 ani eram o fată rebelă,nostimă și vaporoasă, încercam să atrag privirile băieților prin orice gest rușinos care mi se strecura prin minte, fără să mă gândesc la demnitatea mea, la consecințele gesturilor mele.
Aduceam masculii de multe ori intr-o anumită stare vecină cu nebunia.
Îmi plăcea să mă îmbrac in fuste scurte cu nuanțe deschise de culoare precum rozul bombon,roșu aprins sau altele care se asortau perfect cu pielea mea bronzată. Simțeam nevoia de a le arăta persoanelor din jurul meu, in special băieților că sunt peste nivelul oricărei alte fete. Eram foarte naivă, credeam ca dacă îmi afișez formele, pot atrage la toată urma pe cineva care să fie înnebunit după ființa mea, care să rămână cu mine toată viața și să fie dispus să îmi aducă lumea la picioare, fiind conștient ca nu mai exista o alta fată la fel de arătoasă,drăgălașă și nebunatică ca și mine.
Adevărul e ca atragem ceea ce suntem ,iar eu când îmi etalam formele îi atrăgeam pe cei care voiau doar corpul meu, pe cei neserioși care nu știau ce își doresc de la viață,practicau pescuitul sportiv, adică, mai exact (umblau din floare in floare).
Erau bărbați în toată firea, de la 24 de ani in sus, însă se târau in genunchi după minore ca mine,dar cu toate astea eu aveam impresia că printre aceste creaturi îmi voi găsi alesul,hazliu,nu?
De o mulțime de ori mă pozam in anumite ipostaze la cererea lor, chiar nu mă mulțumeam cu ceea ce făceam și mă simțeai goală in interiorul meu, eram considerată o fată ușoară care cedează la spusele oricărui ratat.
Până intr-o zi obișnuită in care care mă contactează o persoană, nu foarte cunoscută, dar părea destul de interesantă,așa că după o noapte plină de conversații aproape inutile dar fermecătoare, fără să stau pe gânduri am decis să mă văd cu Taylor.
Exista două feluri de memorie vizuală: primul,  când recompui îndemânatic, cu ochii deschiși, o imagine a laboratorului minții (și atunci îl vad pe Taylor in termeni generali, cum ar fi:"ființă ai cărei ochi erau albastrii ca azurul ce ma duceau lângă o cascada ascultând ciripitul pasarelelor și apa curgând, acele buze roșii ce îmi stârneau o pasiune și o dorința imensa de a le atinge,acel corp definit ,care, sunt sigură ca oricare altă fata și-ar fi dorit sa îl atingă..."); al doilea, când evoci dintr-odată, cu ochii închiși, pe ecranul interior al pleoapelor, replica obiectivă, perfect vizualizată, a chipului îndrăgit,fantoma în culori naturale(asa îmi imaginam eu alesul).
Taylor avea ceva diferit fata de toți ceilalți pe care îi cunoscusem până in acel moment.
Uneori chiar credeam ca el este fantoma mea in culori naturale. Când discutam cu el trezea ceva in mine, acea curiozitate de a-l cunoaște tot mai mult.
Dintr-o dată ne-am pomenit îndrăgostiți nebunește, o dragoste chinuitoare, stângace, nerușinată;lipsită de speranță, aș spune eu.
Era perfect pentru mine și avea toate calitățile, sau cel puțin asta credeam pe atunci, pe când aveam doar 17 ani...
După 3 ani de zile în care relația noastră de iubit și iubită avea urcușuri și coborâșuri , încercam dese ori sa ne ridicăm unul pe celălalt, ne gândeam la viitor, ne sprijineam unul pe celălalt și făceam tot posibilul ca relația noastră sa aibă mereu culoare, prin mici gesturi de iubire, mici atenții care într-adevăr făceau ca totul să fie ca la început, până într-un moment de neatenție în care Taylor a început să mă neglijească, parcă nimic nu mai avea culoare, chiar dacă făceam tot posibilul să fie bine, ma simțeam stânjenită, incomodă și dată la o parte.Nu înțelegeam de ce instinctul meu feminin simțea că sunt în plus.
Taylor când avea momente de furie, eu eram singura vinovată în toată povestea.
Nu mai aprecia eforturile din partea mea și nu înțelegeam ce se petrece.
Un singur lucru îmi trecea prin minte, bănuisem că are pe altcineva.
Cum puteam eu sa ademenesc o astfel de bănuială? Eram într-o stare de confuz și simțeam că mă pierd.
Începuse să mă ignore și să mă facă să mă simt ca un copil neajutorat.
Ce altceva puteam să fac decât să plătesc cu aceiași monedă, până într-un moment in care mă simțeam foarte umilită, așa ca i-am spus:
-Dacă chiar ne iubim, atunci hai te rog să nu mai dăm cu piciorul. Hai te rog să nu ne mai prefacem că nu ne pasă, sau ca nu ne-am iubit, hai să nu ne mai evităm.
Știm amândoi cât de mult ținem unul la celălalt, și cat de mult ne dorim să ne vedem și să ne strângem in brațe, hai să nu mai jucăm un rol, cel de oameni indiferenți. Hai să spunem ce avem pe suflet și să ne asumam unde am greșit împreună, nu doar eu și nu doar tu. Hai să nu lăsăm orgoliul să distrugă ce a mai rămas. Sau poate că sentimentul nu mai e reciproc, poate că doar eu te iubesc..
Se uită la mine indiferent, de parcă nici nu auzise  nimic din ceea ce i-am zis, și-mi spune:
-Te iubesc
-Așa crezi că poți face să mă simt iubită?
-Da! Rosti el fără nici un interes.
  –  Am înțeles.
Atunci înțelesesem că un om te poate minți fără să se gândească că doare mai îngrozitor minciuna lui decât ar durea sinceritatea acestuia. Credeam că asta înseamnă "femeie puternică" femeia care cunoaște  adevarul dar cu toate astea iartă nemernicia bărbatului.
Din păcate , însă, lângă un bărbat o femeie trebuie să se simtă iubită, nu puternică.
Cred că prin sinceritate mai poți impresiona o femeie care nu își mai dorește impresii, doar cu cea mai mare sinceritate mai poți mișca o astfel de femeie, iar mai apoi cu răbdare.
Ce legătură au toate urâțeniile și toate nedreptățile din viața noastră?
Dacă ți se întâmplă ceva, înseamnă că trebuia să ți se întâmple.
Nu e vina nimănui. E ușor să găsești vinovați. Nu e vina nimănui. Dacă a existat întâmplarea asta în viața mea, trebuia să învăț ceva din ea. Și am învățat. Important e să nu mă înrăiesc eu. Să nu mă înnegresc eu.
Depinde cum le faci față întâmplărilor de genul acesta. Dacă le cari după tine toată viața, te murdăresc și te împut.
Câteodată văd cunoscuți care, am impresia, cară pe umărul stâng un sac mare de rahat. Mi-e greu să scriu cuvântul, dar poftim. Sunt oameni care sub greutatea dusă, devin cocoșați. Obosiți de toate urâțeniile, de toate gândurile de răzbunare, de toate complexele. Le cară cu ei prin lume. Și miros urât. Și împut spațiul în care există.
Și mai există oameni care miros frumos, sunt ușori, mai au puțin și ai impresia că se pot înălța de la pământ în orice clipă, oameni pe care, pe umărul stâng, te lasă sa le vezi îngerul liniștit. Depinde ce aleg eu. Să car un sac de neîmpliniri cu dejecțiile vieții mele, sau să-l las într-o seară la gheenă. Să-mi iau la revedere de la toate urâțeniile care m-i s-au întâmplat în viață și să plec ușurată, cu mâinile în buzunar.
Asa că am decis să-mi ascult instinctul și să-mi iau rămas bun de la această poveste, chiar dacă nu aveam vreo dovadă că Taylor nu îmi este fidel.

Mi se întâmplă să greșesc, să am nevoie de puțin răgaz, să am nevoie de timp petrecut în singurătate. Am zile bune, am zile mohorâte, am momente în care aș plânge, am momente în care mă simt de neînvins. Mai sunt și zile în care mi se pare că am ales drumul greșit, că poate când trebuia să alerg, am mers prea încet, că poate la un moment dat am dat prea mult și m-am mulțumit cu prea puțin, că am pierdut timp așteptând o schimbare. Pentru că nu sunt un om perfect,dar sunt un om sincer.
Părinții mei încă de la bun început nu erau de acord cu Tay. Am muncit din greu la relația mea sperând la o mică rază de soare, dar spre fericirea lor, până la urmă și a mea,am ajuns la vorba părinților mei. Din cauza certurilor și din cauza faptului că nu mă mai înțelegeam cu Taylor , am decis să îl las în urmă.

Cea mai grea încercare la care ne supune viața, este să ne luăm adio, atunci când nu vrem să plecăm, dar trebuie. Să ne luăm adio de la oamenii pe care îi iubim și de care depindem sufletește. Să ne luăm adio de la povesti pe care le credeam cu final fericit. De la vise, de la amintiri, de la NOI. Pentru că noi suntem tot ceea ce trăim și ceea ce iubim.
Urăsc despărțirile, pentru că fiecare în parte rupe o bucată din sufletul meu, care nu mai poate fi reconstruită niciodată.
Urăsc despărțirile, pentru că fiecare in parte mă împovărează cu regrete și cu amintiri dureroase, urăsc despărțirile, fiindcă mă fac să mă întreb toată viața" de ce?" și" cum ar fi fost dacă?". Urăsc să-mi iau adio, atunci când trebuie să abandonez tot ce am, tot ce însemn, tot CE IUBESC...