Vendetta #1 A mea

Capitolul 2 - Morrigan

Îmi așez cărțile în dulap, iar cu coada ochiului îl văd cum se apropie. O parte din mine zâmbește, cealaltă tremură. Și nu știu dacă e de încântare sau de frică. Poate din ambele motive.

Simt mirosul de tutun cu puțin înainte să ajungă în dreptul meu. Și se oprește, lipindu-și trupul de spatele meu. Răsuflarea lui îmi alunecă de pe umăr în jos, până în valea dintre sâni, făcând ca pielea să mi se înfioare și trupul să mi se cutremure. Refuz să încerc să-mi înghit nodul din gât, dar și să mă sprijin de pieptul lui, deși îmi doresc din plin ambele acțiuni.

Privesc înainte, fără să văd ceva concret, iar buzele lui se apropie atât de mult de urechea mea, încât jur că le simt atingerea pe lobul urechii. Tremur și acum sunt conștientă că frica a dispărut din peisaj. Sunt atrasă de imaginea lui ca un magnet, iar când îl simt atât de aproape, explodează în pieptul meu miile de fluturi pe care-i țineam închiși. Îmi umezesc buzele cu limba și expir greu printre ele.

— Curând...

Răcoarea ce se înfășoară în jurul corpului meu îmi dă anunțul că el a plecat de lângă mine, iar odată cu această conștientizare, expir puternic, eliminând nu doar dioxidul de carbon, dar și întreaga energie care mă ținea dreaptă în fața celorlalți. Îmi sprijin fruntea de marginea dulapului și înghit nodul din gât cu greu, ca apoi să-mi iau caietul de analiză matematică și să închid dulapul. Îmi verific telefonul și îmi dau seama că e ultima oră și apoi o să scap de aici. Ultima oră pe care o împart cu el azi.

Îl observ sprijinit de peretele din fața clasei de matematică, stând de vorbă cu cei doi prieteni buni ai lui, Ramon și Aaron. Râde. Își lasă capul pe spate și râde în hohote, umplând holul cu glasul său, iar toți ceilalți, muritorii de rând, care trecem pe lângă el, nu ezităm să ne întoarcem capetele pentru a-l privi. Rar îl vede cineva zâmbind, fiindcă e mereu atât de serios și misterios, încât ai impresia că nu știe cum se simte un surâs. Dar eu știu că el a fost fericit și asta e încă o lovitură a vinei.

Nu a știut cum să mai fie fericit după incident.

Las capul în pământ și refuz să mă mai chinui. În curând, se va întâmpla inevitabilul, nu trebuie să mai visez cu ochii deschiși. Intru în sala de clasă și mă așez la locul meu, pe rândul din mijloc. Trevor e în spatele meu și mă trage de coadă imediat ce mă așez pe scaun. Zâmbesc, pentru că el e singurul meu așa zis prieten. Și asta, pentru că îl las să copieze de pe ciornele mele la teste. În afara orei de analiză abia dacă ne salutăm, dar uneori el e colacul meu de salvare. Atunci când tăcerea și singurătatea sunt atât de apăsătoare, încât vor să mă sufoce.

— Bună, Trevor!

Îl salut în timp ce mă întorc cu fața spre el. Părul șaten este tuns scurt, militărește, iar strungăreața iese în evidență acum, când îmi zâmbește cu toți dinții. Ochii lui albaștrii strălucesc într-un mod ciudat și își ridică sprâncenele înainte să-mi răspundă.

— Bună, Roșcovano! Toate bune?

Mă încrunt când îi simt tonul grăbit și observ o mică gaură în tricoul lui bleumarin, lângă cusătura de la umărul drept.

— Ca de obicei, răspund și clatin din cap. De ce?

— Păi am...

— Dispari.

Clipesc des înainte să-mi ridic privirea spre deținătorul vocii care-mi trimite fiori pe șira spinării. Eram atât de concentrată pe greșeala din tricoul lui Trevor, încât nu l-am văzut.

— Dar eu stau aici...

— Nu m-ai înțeles?

Iar acum colegul meu, așa numitul prieten, se albește la față. Îmi aruncă o privire înghețată înainte să-și ia caietul și să își caute un altă bancă în clasă.

Oftez și mă întorc la locul meu, evitând să-l privesc. Știu că are putere. Toți din școala asta se dau din calea lui. Iar cei care vând prafuri pe la colțuri iau marfa de la Kaleb și asociații lui. Nimeni nu îndrăznește să încalce regulile impuse de el. Și are doar 18 ani.

Mă cutremur, imaginându-mi cum va deveni peste alți zece ani. Cât de multă putere va avea...

Profesorul intră în clasă și liniștea se așterne la ora lui. E unul dintre acei profesori care impune respect fără să îți adreseze vreun cuvânt. Privirea lui e de ajuns. Începe să predea, însă eu nu pot fi atentă la cuvintele lui, abia sunt în stare să-mi notez ce scrie la tablă, fiindcă îmi simt inima cum pulsează undeva la ieșire din piept, iar pe spinare mi se prelinge o sudoare rece. Tremurul corpului nu mă ajută prea mult, iar respirația precipitată mă determină să mă foiesc în scaun. Îi simt privirea pe mine, cum mă atinge și mă arde. Cum pătrunde în mine și încearcă să mă acapareze.

Cedez.

Întorc cu capul spre el, iar ochii lui mă așteaptă. Niciun mușchi nu i se mișcă pe chip atunci când privirile ni se întâlnesc. Îmi salvez în memorie chipul lui și mă întorc spre profesor, apoi îmi șterg fruntea cu o mână ce-mi tremură. Suspin și strâng din pleoape, cu ochii pe ceasul de la mână, iar când soneria răsună, mă ridic în viteză de pe scaun și ies în fugă din clasă, chiar înaintea profesorului.

Nu mă opresc decât când ajung în fața dulapului. Degetele îmi tremură în încercarea de a introduce codul, iar atunci când deschid ușa, arunc caietul înăuntru și-mi iau rucsacul, împrăștiind pe jos câteva dintre fotografiile pe care le port cu mine. Trântesc ușa dulapului și mă plec pentru a culege bucăți prăfuite de amintiri de pe jos.

E precum o umbră astăzi. Se oprește în dreptul meu și refuz să-mi ridic privirea, iar mâna îmi îngheață pe fotografia pe care voiam s-o ridic. A fost făcută de ziua lui. Împlinea nouă ani. El era Iron man. Eu eram Captain Marvel. Înghit în sec și clatin din cap, alungând orice era frumos din mintea mea. Strâng furioasă fotografiile și le arunc cu ură înăuntru. Urăsc să mă întorc mereu la tot ce a fost. Urăsc că sunt atât de slabă, încât mereu mă gândesc la ce-ar fi putut fi.

Mă ridic, dar el nu mai e prin preajmă. Perfect! Îmi agăț rucsacul în spate și mă îndrept spre ieșirea din liceu. La ora aceasta nu mai sunt mulți elevi prin preajmă și îmi e ușor să mă strecor printre cei rămași până ajung la ușă. Când ies afară, observ autobuzul care pleacă, iar eu nici măcar nu sunt în drum spre stație și cerul pare că vrea să se crape în două și să înece pământul de apă. Îmi prind coada în pumn și strâng, înjurând puternic printre dinți, în timp ce cobor câteva trepte. Toarnă cu găleata, iar eu nu am nici umbrelă și nici autobuzul școlar nu l-am prins. Prea mult am colindat prin amintiri azi.

Îmi iau ghiozdanul în brațe, vrând să caut iPodul și să mă așez pe treaptă, așteptând încă o oră autobuzul. Poate că sunt o amețită, dar sunt și comodă. Nu o să merg niciodată prin ploaie spre casă. Când prind iPodul între degete, o mașină neagră în două uși se oprește în dreptul meu. Nu e nevoie să văd dincolo de geamurile fumurii ca să intuiesc individul de la volan. Tot sper că nu e el, că nu sunt eu cea vizată și încep să-mi descurc cablul căștilor. Atunci geamul portierei din dreapta coboară și Kaleb mă privește lung.

— Mai aștept mult?

Ridic sprâncenele și evit să-l privesc, fiind total concentrată pe căștile mele, dar inima îmi bate atât de tare și mâinile îmi tremură atât de puternic.

— Urcă.

Vocea lui e rece și seacă, dar indiferent de cât de dură poate fi când îmi vorbește, tot îmi vibrează în piept. Nu mă grăbesc să-mi strâng lucrurile și să le bag la locul lor. Cobor ultimele trepte și deschid portiera. Trag aer în piept cu putere și încerc să scap de nodul din gât, înainte să mă așez pe scaunul pasagerului cu rucsacul în brațe.

— Pune-ți centura.