Drag de citit

Capitolul I. O profă dispare

Marcu avu o bănuială că ceva rău se întâmplase când, în dimineața orei de română, elevii fură anunțați că altcineva urma să țină locul profei. Așa, fără niciun motiv: nici că se îmbolnăvise, nici că plecase într-o călătorie neașteptată, nici măcar că și-ar fi dat demisia de la școală.

Problema era că suplinitoarea era impermeabilă, nu puteai scoate nicio informație de la ea. Asta pentru că era directoarea și nimeni n-ar fi îndrăznit s-o preseze cu întrebări.

Colegii lui presupuneau că directoarea știe absolut totul despre ce se întâmplase cu profa, însă Marcu bănuia că nici ea habar n-are ce se întâmplase cu ea și încerca să gestioneze cât mai bine situația. Și să nu se dea de gol că există lucruri care-i scapă de sub control.

Le-a spus:

− Azi voi ține eu orele. De mâine încercăm să găsim o studentă drăguță care să-i țină locul.

Chestia cu „drăguță" suna cel puțin ciudat, nu erau la grădiniță. Totuși Marcu îndrăzni:

− Adică nici mâine nu va veni doamna profesoară?

− Politicos este să ridici mâna, elev Marcu.

Marcu își flutură mâna, însă directoarea păru să-l trateze de parcă băiatul tocmai și-ar fi achiziționat o mantie a invizibilității.

− Deci nu va veni? îndrăzni din nou, nerăbdător.

Directoarea nu-i răspunse. Poate știa mai multe. Sau nu știa nimic.

Lui Marcu i se păruse ceva suspect în absența ei, deoarece cu o zi înainte vorbise cu profa și ea nu dăduse niciun semn că n-ar avea de gând să mai apară după acel moment, ba chiar îi promisese să-i aducă o carte dragă ei ziua următoare.

Și ziua următoare nu mai venise.

Și nici în cele de după.

În plus, directoarea nu le făcuse rost de o studentă suplinitoare, ci în continuare ea însăși îi ținea locul. La origine predase chimia. Avea impresia că ar putea preda orice, însă trata gramatica și literatura ca și cum ar fi fost niște formule chimice, ceea ce era amuzant.

Răsfoia manualul la catedră, chinuindu-se să priceapă despre ce-i vorba acolo înainte de-a le explica elevilor în fraze care i se păreau logice, însă care înghesuiau în eprubete cuvintele, combinându-le cu dorința unei explozii. Apoi se plictisea de explicații și deschidea o ecranizare după un roman românesc.

− Metode interactive, moderne, comenta ea pentru cine n-ar fi știut.

Dar nu asta îl deranja pe Marcu. Care oricum nu era foarte interesat de informațiile inutile de prin manuale.

Ci tot dispariția profei.

Unii ar fi zis că era îndrăgostit de ea. Însă nuera adevărat. Nicidecum. Lui chiar îi păsa de soarta altui om.

Dar Marcu nu era don Quijote. În măsura în care don Quijote ar fi fost ceea ce credea lumea că e.

Dar poate era ca Marcu.

Cineva care avea unele reverii. Nu pozitive, însă tot reverii. Spre exemplu, își închipuise că mai mulți bărbați cu cagule pătrunseseră în camera profei, o legaseră în ciuda împotrivirilor ei, unul o împunsese cu cuțitul, iar altul o ridicase pe umăr, ducând-o departe de lumea asta.

Băiatul vedea sânge și violență în toată acțiunea asta.

Probabil că cei mai mulți i-ar fi zis s-a uitat prea mult la seriale polițiste și din pricina asta...

Însă zilele tot treceau și profa nu mai apărea și Marcu tot nu se lămurise ce se întâmplase cu ea, în ciuda întrebărilor adresate celor care ar fi putut ști ceva și care bagatelizau cazul.

Așa că s-ar fi putut crede un fel de nebun. Nu din cei care sunt închiși la Grajduri, ci ceva mai rău: unul penibil, care trezește cel mult mila celorlalți pentru niște închipuiri în total dezacord cu realitatea și fără apanajul violenței.

Asta până când s-a descoperit primul cadavru. 

Un băiat dintr-a zecea fu găsit în baie, rășchirat într-o baltă de sânge, dezbrăcat, cu o bucată de piele jupuită, cu unghiile smulse și o carte în mână. Înainte să vină poliția, Marcu apucă să strecoare printre profesorii care păzeau deocamdată locul crimei și să observe că volumul din mâna decedatului era același cu care o văzuse ultima dată pe profă. Scrisul cu sânge de perete era prea departe ca să-l poată descifra.

Reuși să mai facă câteva poze cu mobilul înainte de a fi alungat de la locul faptei.