Instinctual [În curs]

15. Minciuna

Aveam o senzație de rău în stomac văzând cum oamenii făceau pregătirile de plecare. Voiam să retrag tot ce-i spusesem tatălui meu despre curaj și dorința mea de a face cinste familiei. Nu pentru că nu-mi păsa de familia mea sau valorile ei morale, ci pentru că nu consideram cinste pentru clanul Vitali să primească în dar trupul neînsuflețit al celui mai tânăr tigru alb.

Am rămas calmă, tăcută, încercând să-mi conțin cât mai bine trăirile pentru mine. După ce am reușit să trec peste frica paralizantă în fața posibilei morți, am început să fac planuri cu privire la integrarea mea în familia Bouchard.

Îmi era foarte clar că trebuia să rămân în anonimat, intactă și prețioasă. Știam că acel clan avea obiceiul să expulzeze cu mult fast și dezgust tigri care nu se ridicau la standardele lor de putere și mai ales atitudine. O femelă temătoare, fragilă, era prima care dispărea. Bernard Bouchard, mai ales, avea să mă trimită înapoi înainte de nuntă. Reputația acelui individ era notorie. Era imposibil ca totul să fie o minciună.

Atunci când am plecat, am observat un detaliu mai curând straniu pentru mine. Am fost foarte atentă la drum și la indivizii din jurul meu. Oricum puneam asta, ceva mă deranja.

Chiar și în avionul privat al familiei Bouchard erau doar chipuri pe care le memorasem deja, dar...nu și ea.

-Ai emoții, Alexandra?m-a întrebat așa-zisul Bernard.

Acel bărbat avea o privire mai curând intimidantă câteodată. Era ca și cum vedea până în sufletul meu.

Trebuia să-mi iau noua atitudine la purtare. Știam că ei doi deja mă văzuseră cum eram, dar voiam să pun acest lucru pe faptul că fusesem o prințesă răsfățată. Odată ajunsă afară din familie, singură, atitudinea mea trebuia să se schimbe.

Am zâmbit ușor crispat.

-Este atât de evident? Îmi pare rău dacă atitudinea mea e deranjantă, prințe. Voi încerca să fiu o prezență mai...suportabilă.

Mi-a zâmbit cald, calm. Era atât de falsă atitudinea asta de acum. Aveam aceeași senzație de fiori pe șira spinării ca în ziua în care îmi zâmbise calm și-mi făcuse cu mâna. Acel individ semăna mai mult pentru mine cu un cameleon decât cu un tigru. Expresiile lui erau atât de prietenoase și lejere, dar îmi puteam da seama cumva că erau toate false, când erau false. Era al șaselea simț care mă ghidase toată viața în direcția cea bună. Era ceva ce doar eu aveam.

-Despre ce vorbești? Poți renunța la formalități. Vom fi căsătoriți, nu-i așa?

Deci încă insista să spună că el era adevăratul Bernard Bouchard? Eram din ce în ce mai sceptică cu privire la asta. Eu făcusem destul de multe lucruri care ar fi trebuit să-l facă să-mi articuleze câteva până acum.

Fratele lui s-a întors. S-a așezat lângă el.

Cei doi stăteau chiar în fața mea.

-E în regulă să-ți spun pe nume dacă în curând vom fi o familie?i-am zâmbit.

Mi-a aruncat o privire lungă, exprimându-mi foarte clar cât de mult îi displăcea ideea.

-În regulă, a răspuns scurt.

-Mă întrebam dacă a avut loc un schimb cu familia mea. Acea femeie trebuie să fi rămas pentru vărul meu?

S-a încruntat ușor. Și-a încrucișat brațele la piept.

-Nu cred că înțeleg ce vrei să spui cu asta.

Mi-am dres glasul.

-Înțeleg. Atunci cred că am confundat o femeie dintre însoțitorii voștri cu cineva.